Norton se asigură încă o dată că toţi oamenii se aflau înaintea lui pe punte, la intervale de douăzeci de metri unul de celălalt. De acum încolo urma un căţărat lent, monoton şi extrem de plictisitor. Tehnica cea mai bună de escaladare era să-ţi alungi din minte orice gînd şi să numeri treptele lăsate în spate ― o sută, două, trei, patru…

Ajunsese la o mie două sute cincizeci cînd realiză că ceva era în neregulă. Lumina sclipitoare de pe suprafaţa verticală dinaintea ochilor săi nu avea culoarea normală şi strălucea prea tare. Comandantul Norton nu avu timp nici să se asigure, nici să-şi avertizeze coechipierii. Totul se desfăşură în mai puţin de o secundă.

Într-o explozie tăcută de lumină, zorile răsăriră pe Rama,

18. ZORI

Lumina era într-atît de strălucitoare încît, vreme de un minut întreg, Norton fu nevoit să ţină ochii strîns închişi. După aceea, riscă şi privi printre pleoapele de abia întredeschise către peretele aflat la numai cîţiva centimetri de chipul lui. Clipi de cîteva ori, aşteptă să i se scurgă inevitabilele lacrimi, apoi se întoarse să salute zorile.

Reuşi să suporte lumina cîteva secunde, după aceea închise iarăşi ochii. Nu era o strălucire insuportabilă, te puteai obişnui cu ea. De vină se făcea priveliştea uluitoare a lui Rama, văzut acum pentru întîia oară în totalitate.

Norton ştiuse cu exactitate la ce să se aştepte; totuşi spectacolul îl năucise. Îl cuprinse un tremurat nervos, mîinile i se încleştară de treapta punţii cu disperarea omului care, gata să se înece, se agaţă de colacul de salvare. Muşchii braţelor i se încordară fără voie, iar picioarele ― deja obosite de lunga escaladare ― dădură semne de nesiguranţă. Dacă n-ar fi fost gravitaţia redusă, s-ar fi prăbuşit.

Treptat, sîngele rece îi reveni şi reuşi să aplice primul remediu împotriva panicii. Continuînd să ţină ochii închişi şi încercînd să uite spectacolul din jur, începu să răsufle, adînc şi prelung, umplîndu-şi plămînii cu oxigen, eliminînd din trup toxinele oboselii.

Se simţi mai bine, dar nu deschise ochii pînă nu execută o altă mişcare. Avu nevoie de un serios efort de voinţă pentru a izbuti să-şi descleşteze mîna dreaptă ― se pomeni vorbindu-i, aidoma unui copil neascultător ― dar în cele din urmă, o coborî pînă la piept, desfăcu de acolo carabiniera de siguranţă şi o fixă de treapta cea mai apropiată. Indiferent ce s-ar fi întîmplat în continuare, nu mai avea cum să cadă.

Răsuflă de cîteva ori adînc, apoi, tot cu ochii închişi, conectă radioul. Cu un glas care spera să pară calm şi autoritar, întrebă:

― Aici comandantul. Toată lumea în regulă?

Verificînd numele unul cîte unul şi primind răspunsuri oarecum tremurătoare de la toţi, încrederea şi controlul de sine îi reveniră complet. Oamenii lui nu păţiseră nimic şi-i aşteptau să-i conducă. Era iarăşi comandant.

― Ţineţi ochii închişi pînă când sînteţi siguri că veţi face faţă, îi sfătui el. Priveliştea este… copleşitoare. Dacă credeţi că n-o puteţi suporta, continuaţi să urcaţi fără să mai priviţi înapoi. Ţineţi minte, în curînd veţi ajunge la gravitaţie zero şi acolo nu puteţi cădea.

N-ar fi fost nevoie să amintească un adevăr elementar unor astronauţi cu experienţă, însă Norton şi-l repeta lui însuşi la fiecare cîteva secunde. Gîndul gravitaţiei zero era un fel de talisman, ferindu-l de orice rău. Indiferent ce i-ar fi spus ochii, Rama nu-l putea trage jos, către nefiinţă, pe cîmpia aflată la opt kilometri dedesubt.

Curînd, a privi în jur deveni o chestiune de mîndrie şi demnitate. Pentru început trebuia însă să-şi stăpînească trupul.

Desfăcu ambele mîini de pe punte şi trecu braţul stîng pe sub o treaptă. Încleştînd şi descleştînd pumnii, aşteptă să-i dispară crampele musculare; deschise ochii şi se întoarse încet spre Rama.

Prima impresie a fost una de albastru. Strălucirea care umplea cerul nu se putea confunda cu aceea a soarelui; doar un arc electric era capabil s-o provoace. Deci Soarele lui Rama, îşi spuse el, trebuie să fie mai fierbinte decît al nostru. Îi va interesa pe astronomi…

Acum înţelegea rolul misterioaselor canale. Valea Dreaptă şi cele cinci copii ale ei nu erau altceva decît gigantice benzi luminoase. Rama avea sori lineari, dispuşi simetric pe interior. De la fiecare pornea o fîşie largă de lumină, aţintită către axa centrală şi iluminînd zona opusă din cilindru. Norton se întreba dacă puteau fi conectate alternativ, să producă ciclul de lumină şi întuneric, sau dacă Rama era o lume a zilei veşnice.

Benzile orbitoare îi obosiseră iarăşi ochii; nu-i părea rău că avea o scuză reală pentru a-i închide o vreme. Abia atunci, refăcut în parte în urma şocului vizual, reuşi să se concentreze asupra unei probleme mult mai serioase.

Cine, sau ce aprinsese luminile în Rama?

Cele mai complexe teste indicaseră că lumea aceea era sterilă. Dar iată că se întîmplase ceva ce nu se putea explica prin acţiunea unor forţe naturale. Nu exista viaţă, însă poate exista conştiinţă; roboţi trezindu-se după un somn de eoni. Poate că explozia de lumină fusese un spasm întîmplător, neprogramat ― un ultim efort muribund al maşinilor ca răspuns la intensa căldură a unui soare nou, maşini care aveau să revină curînd la nemişcare, de data aceasta pentru totdeauna.

Totuşi, Norton nu acceptă o explicaţie atît de simplă. Cîteva fragmente de mozaic începeau să se potrivească, deşi lipseau încă multe. Absenţa oricăror semne de uzură, de pildă, senzaţia de lucru nou, abia ieşit din mîinile constructorilor… Asemenea gînduri ar fi reuşit să inspire teamă, chiar teroare. Totuşi, efectul lor fu altul. Norton se simţea clocotind de încîntare. Lucrurile care aşteptau să fie descoperite acolo se aflau într-un număr mult mai mare decît îndrăznise să spere el vreodată.

Să vezi cînd va afla de asta Comitetul Rama! îi trecu prin minte.

Apoi, cu o hotărîre calmă, redeschise ochii şi începu să inventarieze metodic tot ceea ce vedea.

Pentru început, trebuia să stabilească un sistem de referinţă. Privea cel mai întins spaţiu închis văzut vreodată de om şi pentru a se descurca avea nevoie de