– Nici vorbă, replică oarecum şocată Micuţa Domnişoară, (întrebarea o luase complet pe nepregătite.) Nu sunt nici măcar sigură că este posibil. Şi, priviţi - priviţi, vă rog: până şi Andrew clatină din cap. Asta e! Deci nu este posibil. În tot cazul, nu la aşa ceva ne gândeam, când am redactat petiţia.

– Pot întreba atunci la ce vă gândeaţi?

– La un singur lucru. Ca Andrew să capete un document legal prin care să se ateste că este un robot liber, care nu constituie proprietatea nimănui. Dacă el va alege să slujească în continuare familia Martin, o va face din proprie iniţiativă, iar nu pentru că noi dorim să ne exercităm drepturile stipulate în contractul original cu producătorii lui. De fapt, este vorba despre o chestiune de semantică. Nu se va schimba nimic din ceea ce implică cele Trei Legi - chiar dacă aşa ceva ar fi posibil. Noi încercăm, pur şi simplu, să invalidăm condiţia de servitute involuntară în care suntem siliţi să-l menţinem pe Andrew. După aceea, el va continua să ne slujească aşa cum a făcut-o şi până acum - în privinţa asta sunt absolut sigură. O va face însă doar pentru că o doreşte, ceea ce cred, şi nu fiindcă i-o cerem noi. Nu înţelegeţi, domnule judecător, cât de mult ar însemna asta pentru el? l-ar oferi totul, fără ca pe noi să ne coste ceva. Şi nu va fi vorba de nici una dintre tragicele şi copleşitoarele probleme ale răsturnării omenirii de către propriile-i maşini, la care s-a referit atât de dramatic reprezentantul sindicatelor - vă asigur!

Judecătorul păru că-şi stăpâneşte un surâs.

– Cred că v-am înţeles punctul de vedere, doamnă Charney. Apreciez căldura şi pasiunea cu care v-aţi erijat în rolul de avocat al robotului dumneavoastră… Cred, însă, că ştiţi că în legile acestei Regiuni - şi, de fapt, în legile tuturor Regiunilor - nu există nimic referitor la posibilitatea libertăţii roboţilor. Pur şi simplu, nu există nici un alt caz precedent.

– Da, încuviinţă Micuţa Domnişoară, domnul Feingold mi-a spus deja acest lucru. Totuşi, orice abatere de la un precedent cunoscut trebuie să înceapă de undeva.

– Aşa este. Eu aş putea formula un amendament care să stabilească o lege nouă. Desigur, împotriva acestui amendament se poate face recurs la o instanţă superioară, însă stă în puterea mea să validez petiţia, aşa cum este ea formulată, şi astfel să-l fac pe robotul dumneavoastră "liber", în sensul că familia Martin renunţă la dreptul legal de a-i da ordine. Aş putea face asta, deşi nu ştiu cât valorează pentru el şi pentru dumneavoastră. Dar, mai întâi, trebuie să soluţionez problema ridicată de domnul Van Buren: convingerea implicită a societăţii noastre că numai un om se poate bucura de libertate, practic prin definirea termenului.

Judecătorii care ignoră asemenea ipoteze fundamentale - şi care promulgă amendamente ce par impresionante, dar sunt inevitabil lipsite de sens - sunt priviţi drept nebuni. Desigur, nu doresc să transform sala aceasta într-o ţintă a ironiilor. De aceea, trebuie să lămuresc întâi anumite aspecte ale cazului.

– Dacă doriţi să mă mai întrebaţi ceva…, începu Micuţa Domnişoară.

– Nu pe dumneavoastră, ci pe Andrew. Să se apropie robotul!

Micuţa Domnişoară tresări. Privi către Stanley Feingold şi-l văzu ridicându-se cu o expresie de înviorare pe chip, pentru prima dată de când ea îi spusese că voia să pledeze în locul lui.

Andrew se sculă şi traversă odaia cu un aer demn şi nobil. Era perfect calm - nu doar în exterior, unde oricum nu-şi putea etala sentimentele, ci şi în interior.

Judecătorul Kramer i se adresă:

– Eşti robotul NDR-113, însă preferi să ţi se spună Andrew, aşa este?

– Da, domnule judecător.

Timbrul vocii lui Andrew, supus permanentelor actualizări, ajunsese acum să sune aproape complet omenesc. Micuţa Domnişoară se obişnuise cu el, dar judecătorul păru uluit, de parcă se aşteptase la un glas metalic, zăngănind şi scrâşnind.

După câteva clipe reluă întrebările, studiindu-l cu interes pe robot.

– Spune-mi un lucru, Andrew. De ce vrei să fii liber? În ce fel va reprezenta libertatea ceva important pentru tine?

– Dumneavoastră aţi dori să fiţi sclav, domnule judecător?

– Aşa te consideri tu? Un sclav?

– Micuţa Domnişoară - doamna Charney - a utilizat expresia "servitute involuntară" pentru a-mi descrie condiţia. Exact asta este. Eu trebuie să mă supun. Trebuie. Nu am de ales. Ori aşa ceva e sclavie, domnule judecător.

– Andrew, chiar dacă te-aş declara liber în clipa aceasta, tu ai rămâne în continuare supus acţiunii celor Trei Legi.

– Ştiu asta. Dar n-aş mai fi supus domnului Martin şi doamnei Charney. Aş putea părăsi casa în care am locuit atâţia ani, stabilindu-mă acolo unde aş dori. Ei ar renunţa la dreptul de a-mi porunci să le slujesc. În felul acesta, aş înceta să fiu sclav.

– Asta doreşti, Andrew? Să părăseşti reşedinţa Martin şi să te stabileşti altundeva?

– Câtuşi de puţin. Doresc dreptul de a putea să fac asta, dacă aş simţi o chemare.

Judecătorul îl privi atent, apoi continuă:

– În câteva rânduri, referindu-te la tine, te-ai denumit "sclav" - sclavul acestor oameni care, în mod evident, au o deosebită afecţiune faţă de tine şi pe care, ne spui tu, nu intenţionezi să-i părăseşti. Însă tu nu eşti un sclav. Un sclav e o persoană căreia i s-a luat libertatea. Tu n ai fost niciodată liber şi n-ai avut o libertate pe care s o pierzi ai fost creat în scopul exclusiv de a sluji. Un robot este un ajutor mecanic al omului. Tu eşti un robot perfect - după câte înţeleg, un geniu al roboţilor capabil do o exprimare artistică, se pare, neatinsă de nici un alt robot întrucât tu nu doreşti să părăseşti familia Martin, iar ei vor să rămâi acolo, şi pentru că însăşi existenţa ta în casa lor s-a situat pe picior de egalitate cu oricare membru al familiei, totul mi se pare un fel de furtună într-un pahar cu apă, Andrew. Ce ai putea obţine mai mult, dacă ai fi liber?

– Poate nu aş face mai mult decât acum, domnule judecător, însă aş face totul simţindu-mă mai fericit. În sala aceasta, azi, s-a spus că doar un om poate fi liber. Eu nu cred că-i