adevărat. Mi se pare că numai acela care şi doreşte libertatea care ştie de existenţa acestui concept şi-l doreşte cu toată voinţa lui - poate avea dreptul la ea. Eu sunt o asemenea persoană. Desigur, nu sunt un om. Niciodată n-am afirmat aşa ceva. Cu toate acestea, îmi doresc libertatea.

Glasul lui Andrew se stinse. Rămase complet nemişcat lângă bară.

Judecătorul stătea aproape la fel de rigid, privindu-l. Părea pierdut în gânduri. Toţi cei din sală îşi ţineau răsuflarea. După un timp ce păru o veşnicie, judecătorul glăsui:

– Consider că principala problemă ce s-a ridicat astăzi, aici, a fost că nu se poate nega libertatea oricărui… obiect ce posedă o minte suficient de avansată pentru a pricepe conceptul şi a dori starea respectivă. Cred că reprezintă un lucru important. Am ascultat pledoariile părţilor implicate şi am tras o concluzie preliminară. Intenţionez să mă pronunţ în favoarea petiţionarului.

Hotărârea oficială anunţată şi publicată la scurt timp după aceea, stârni senzaţie în întreaga lume. Pentru câtăva vreme, nimeni nu discuta despre altceva.

Un robot liber? Cum putea fi liber un robot? Ce însemna asta?

Şi, oricum, cine era acest robot ciudat, care părea atât de avansat faţă de ceilalţi?

Apoi, însă, interesul în jurul cazului Andrew Martin se stinse. Fusese doar o minune de trei zile. La urma urmei, nu se schimbase nimic, exceptând relaţia lui Andrew cu familia Martin.

Oponenţii petiţiei făcuseră recurs la Tribunalul Mondial. Cu timpul, cazul ajunse pe rol. Membrii tribunalului ascultară cu atenţie înregistrările audierii şi nu găsiră nici un temei pentru anularea deciziei.

Deci se terminase, iar Andrew îşi împlinise dorinţa. Acum era liber - un lucru la care se gândea cu mândrie. Şi totuşi, simţea cumva că nu obţinuse chiar ceea ce pornise să capete, atunci când îi ceruse Domnului să-l elibereze.

 

NOUĂ

 

Domnul rămăsese îmbufnat. Nu vedea nici un motiv de a se bucura de hotărârea judecătorească şi se asigură că Andrew şi Micuţa Domnişoară pricepeau asta.

Imediat după decizia finală, Andrew veni la el şi-i spuse:

– V-am pregătit cecul, Domnule.

– Despre ce vorbeşti?

– Cecul cu valoarea totală a contului meu. Vi l-am promis în schimbul libertăţii.

– Eu nu ţi-am acordat libertatea! replică Domnul. Pur şi simplu, ţi-ai luat-o singur!

Glasul lui răstit îi dădu lui Andrew senzaţia că fusese scurtcircuitat.

– Tată…, interveni Micuţa Domnişoară.

Domnul, care stătea în fotoliu cu halatul strâns în jurul trupului, deşi era cea mai călduroasă zi din vara aceea, se strâmbă, dar continuă cu ton mai împăciuitor:

– Bine, Andrew. Ţi-ai dorit libertatea, deşi nu ştiu la ce-ţi slujea, şi nu m-am opus. Probabil că asta înseamnă că ţi-am sprijinit petiţia. Ei bine, consideră că aşa am făcut. Deci acum eşti liber. Felicitările mele!

– Acum doresc să-mi ţin promisiunea.

Ochii Domnului scânteiară cu o urmă a vechiului lor foc.

– Nu vreau afurisiţii tăi de bani, Andrew!

– Am avut o înţelegere, Domnule…

– Înţelegere? Ce înţelegere? Ştii bine că nu ne-am înţeles… Uite ce-i, Andrew, o să iau cecul acela, dacă numai aşa te vei simţi cu adevărat liber. Consider totuşi că e o idee absurdă. Sunt un bătrân foarte bogat şi nu mai am mult de trăit. Dacă mă sileşti să-i iau, îi voi dona pur şi simplu unor activităţi caritabile. O să-i dau Orfelinatului Roboţilor, dacă există aşa ceva. Iar dacă nu există, voi fonda eu unul.

Chicoti fără veselie. Nici Andrew şi nici Micuţa Domnişoară nu i se alăturară.

– Însă ţie nu-ţi pasă, aşa-i? Tu vrei doar să scapi de bani. Perfect, Andrew. Dă-mi cecul.

– Mulţumesc, Domnule.

I-l întinse bătrânului.

Domnul îl cercetă o vreme, întorcându-l pe toate părţile până ce vederea lui slăbită găsi suma înscrisă.

– Ai acumulat o mică avere, aşa-i, Andrew?… Mandy, dă-mi, te rog, ceva de scris.

Mâna lui tremura când luă stiloul, dar începu să scrie pe dosul cecului cu mişcări sigure şi precise, rând după rând - un text mai lung decât simpla confirmare necesară. După ce termină, reciti cele scrise şi încuviinţă din cap. Apoi întinse cecul lui Andrew.

Domnul confirmase cecul: "Gerald Martin, sumă primită pentru libertatea robotului Andrew NDR-113 Martin, prin decizie judecătorească." După aceea, trăsese o linie şi adăugase dedesubt: "Sumă plătibilă lui Andrew Martin, ca recompensă pentru serviciile deosebite aduse în perioada cât a slujit aici. Confirmarea de către el implică acceptarea irevocabilă a recompensei. Gerald Martin."

– Eşti de acord? întrebă Domnul.

Andrew şovăi o clipă. Arătă cecul Micuţei Domnişoare, care citi însemnarea şi ridică din umeri.

– Nu-mi lăsaţi de ales, Domnule, spuse Andrew.

– Exact. Aşa-mi place să fac lucrurile. Acum, împătureşte cecul şi bagă-l în buzunar - nu, n-ai buzunar, aşa e? - mă rog, pune-l undeva. Păstrează-l ca pe un suvenir care să-ţi amintească de mine. Şi să nu mai aud de povestea asta! Îl privi sfidător pe Andrew şi pe Micuţa Domnişoară: Aşa! Cu asta am terminat. Şi-acum eşti cu adevărat liber, da? Foarte bine! Foarte bine. De acum încolo, îţi poţi alege orice îndeletnicire doreşti şi s-o faci când ai chef. N-o să-ţi mai dau nici un ordin, Andrew, cu excepţia ăstuia: Să faci numai ce-ţi place. Din clipa aceasta, trebuie să acţionezi numai conform voinţei tale, aşa cum a stipulat tribunalul. E clar?

– Da, Domnule.

– Eu, însă, continui să răspund pentru tine. Asta este altă decizie a tribunalului. Nu mai sunt proprietarul tău, dar, dacă vei avea necazuri, eu va trebui să te scot din ele. Poate că eşti liber, totuşi n-ai nici unul din drepturile civile ale unui om. Rămâi dependent de mine, altfel zis - sub tutela mea. Sper că înţelegi situaţia aceasta.

– Pari furios, tată, observă Micuţa Domnişoară.

– Bineînţeles că sunt. N-am solicitat să fiu împovărat cu responsabilitatea unicului robot liber din lume.

– N-ai fost împovărat cu nimic, tată. Ai acceptat responsabilitatea faţă de Andrew din ziua când l-ai luat în casă. Hotărârea tribunalului n-a schimbat absolut nimic. Nu va trebui să faci altceva decât făceai înainte. Iar în privinţa "necazurilor" lui Andrew, de ce crezi că ar fi posibile? Cele Trei Legi continuă să acţioneze.

– Atunci, cum poate fi considerat liber?

– Fiinţele umane nu sunt limitate şi ele de legile lor, Domnule? replică încetişor Andrew.

– Nu-ncepe o argumentaţie logică cu mine, fulgeră Domnul. Oamenii au ajuns în mod voluntar la un contract social, la un cod de legi pe care sunt de acord să-l respecte, fiindcă altfel n-ar putea exista o