societate civilizată. Cei care refuză să se supună legilor respective, ameninţând astfel existenţa celorlalţi, sunt pedepsiţi şi, ne place să credem, reeducaţi în cele din urmă. Un robot, însă, nu funcţionează pe baza unui contract social voluntar. El respectă codul său de legi fiindcă nu are alternativă. Chiar şi un aşa-zis robot liber.

– Dar, după cum aţi afirmat, Domnule, legile oamenilor există şi trebuie ascultate, iar cei care le respectă se consideră totuşi liberi. Deci un robot…

– Ajunge! răcni Domnul, ridicându-se oarecum nesigur în picioare. Mulţumesc, dar nu mai am chef să discut această problemă. Mă duc la mine. Noapte bună, Amanda. Noapte bună, Andrew.

– Noapte bună, Domnule. Doriţi să vă conduc?

– Nu te deranja. Mai am încă puterea să urc scările. Vezi-ţi de treburile tale, oricare ar fi ele, iar eu o să-mi văd de ale mele.

Se îndepărtă. Andrew şi Micuţa Domnişoară schimbară priviri alarmate, dar nici unul dintre ei nu comentă.

După episodul acela, Domnul îşi părăsi rareori dormitorul. Mesele îi erau pregătite şi servite de robotul TZ, destinat exclusiv bucătăriei. Nu-i ceru niciodată lui Andrew să urce în odaia lui şi nici acesta nu-şi permise să-i deranjeze intimitatea; de aceea, Andrew îl vedea pe bătrân numai în rarele ocazii când cobora în salonul de la parter.

De fapt, nici Andrew nu mai locuia de o vreme în casă.

Pe măsură ce comenzile lui se înmulţiseră, îi venise tot mai greu să continue să lucreze în micuţa încăpere de la mansardă, pe care Domnul i-o destinase iniţial drept atelier. Ca atare, cu câţiva ani în urmă i se permisese să-şi construiască o căsuţă proprie, cu numai două camere, la marginea pădurii de pe proprietatea Martin.

Era o cabană plăcută şi luminoasă, aşezată pe o colină, înconjurată de ferigi şi tufişuri, iar puţin mai departe se înălţa un sequoia uriaş. Trei roboţi constructori o ridicaseră în câteva zile, lucrând sub conducerea unui om.

Desigur, construcţia nu avea dormitor şi bucătărie şi nici instalaţii sanitare.

Într-una din camere se găsea biblioteca şi biroul, unde Andrew îşi păstra cărţile de referinţă, schiţele şi documentele companiei sale; cealaltă odaie, mult mai mare, era atelierul, în care se aflau uneltele şi lucrările curente. Într-un micuţ şopron exterior, Andrew depozita esenţele rare din care confecţiona obiectele de podoabă, precum şi stivele de cherestea obişnuită, utilizată la mobilierul atât de căutat.

Munca nu înceta niciodată pentru el. Publicitatea făcută în jurul obţinerii statutului de robot liber generase un interes universal faţă de creaţiile sale şi rareori trecea o dimineaţă în care calculatorul să nu-i afişeze trei-patru comenzi. Avea acum lucrări planificate pe ani înainte şi, în cele din urmă, fusese nevoit să instituie o listă de aşteptare, pur şi simplu pentru privilegiul de a-i comanda ceva.

Ca robot liber, muncea mai mult decât în anii când, din punct de vedere tehnic, fusese proprietatea Domnului.

Pentru Andrew nu era nimic anormal să lucreze întruna vreme de treizeci şi şase sau chiar patruzeci de ore fără să iasă din casă, întrucât, desigur, nu avea nevoie de mâncare sau de odihnă.

Contul său bancar creştea neîntrerupt. Insistase să-i achite Domnului costurile legate de clădirea cabanei sale, iar de această dată bătrânul acceptase, ca să-i facă pe plac. Actul de proprietate fusese trecut pe numele lui Andrew şi fusese întocmit un act de închiriere a terenului aferent.

Micuţa Domnişoară, care locuia tot în casa cumpărată de ea şi Lloyd Charney, cu ani în urmă, când se căsătoriseră, nu uita niciodată să treacă pe la el ori de câte ori îşi vizita tatăl. De obicei, se oprea mai întâi la atelierul lui Andrew, stătea de vorbă cu el şi-i privea ultimele creaţii, apoi pleca spre reşedinţa Domnului.

Adeseori o însoţea Micuţul Domn - deşi Andrew nu-i mai spunea aşa. Micuţul Domn încetase de mult să mai fie un băieţel; acum era un tânăr înalt şi robust, cu o mustaţă roşcovană şi zbârlită, aproape la fel de impresionantă ca a bunicului său, şi favoriţi tot atât de impunători. La scurtă vreme după ce tribunalul îi acordase lui Andrew statutul de robot liber, Micuţul Domn îi interzisese să mai folosească această poreclă.

– Te nemulţumeşte, Micuţule Domn? întrebase Andrew. Crezusem că o consideri amuzantă.

– Înainte aşa o consideram.

– Acum însă, fiind adult, ţi se pare necorespunzătoare? O jignire la adresa demnităţii tale? Ştii bine că am tot respectul faţă de…

– N-are nici o legătură cu demnitatea mea, replicase Micuţul Domn, ci cu a ta.

– Nu înţeleg.

– Evident. Fii atent, Andrew: "Micuţul Domn" poate că reprezintă un nume încântător, iar noi doi cu siguranţă aşa îl considerăm, dar în realitate este genul de formulă de respect utilizată de un bătrân majordom atunci când se adresează fiului stăpânului său, în cazul de faţă, nepotului acestuia. Nu mai este adecvată, pricepi, Andrew? Bunicul meu nu-ţi mai este stăpân, iar eu nu mai sunt un băieţel drăgălaş. Un robot liber nu trebuie să spună nimănui "Micuţul Domn". E limpede? Eu îţi spun Andrew… aşa am făcut dintotdeauna. De acum încolo, tu trebuie să-mi spui George.

Exprimarea sunase ca un ordin, aşa că Andrew nu avusese de ales.

Din clipa aceea încetase să-i spună "Micuţul Domn" lui George Charney. Mama acestuia, însă, rămăsese pentru el tot Micuţa Domnişoară. Pur şi simplu nu se putea închipui zicându-i "Doamna Charney", iar "Amanda" i se părea nepoliticos şi impertinent. Ea continua să fie "Micuţa Domnişoară", cu toate că încărunţise; rămăsese tot zveltă, vioaie şi frumoasă, dar vârsta nu putea fi ascunsă. Andrew spera că ea n-avea să-i dea niciodată un ordin precum cel al fiului ei, şi, într-adevăr, nu o făcuse. Urma să rămână de-a pururi "Micuţa Domnişoară".

Într-o bună zi, George şi Micuţa Domnişoară veniră în vizită, dar nici unul dintre ei nu se opri, ca de obicei, pe la Andrew, înainte de a merge la Domn. Andrew le văzuse maşina trecând pe lângă drumul ce ducea la cabana lui şi se întrebase care putea fi motivul. Se simţi neliniştit când se scurse o jumătate de oră, apoi încă o jumătate fără ca vreunul dintre ei să apară. Îi jignise cu ceva la ultima întrevedere? Nu, puţin probabil…

Să fi apărut atunci vreo problemă în casa Domnului?

Căută să-şi alunge întrebările, cufundându-se în muncă, dar avu nevoie