de tot autocontrolul său robotic ca să se concentreze, şi nici chiar atunci lucrul nu merse ca de obicei. Mult mai târziu, spre seară, George Charney veni să-l vadă… singur.

– S-a întâmplat ceva, George? întrebă Andrew, imediat ce tânărul intră.

– Mă tem că da. Bunicul e pe moarte.

– Pe moarte? repetă stupefiat Andrew.

Moartea reprezenta un concept la care se gândise deseori, însă pe care nu-l pricepuse niciodată pe deplin. George încuviinţă cu gravitate.

– Mama e la căpătâiul lui. Bunicul vrea să vii şi tu.

– Vrea el? Te-a trimis Domnul - nu mama ta?

– Da, Domnul.

Andrew simţi o uşoară tremurătură în vârful degetelor, care reprezenta manifestarea lui cea mai puternică de agitaţie. Acum, însă, senzaţia era dublată de tulburare.

Domnul… pe moarte!

Îşi lăsă uneltele şi porni grăbit spre casă, cu George Charney alergând alături de el.

Domnul zăcea în patul în care-şi petrecuse majoritatea timpului în ultimii ani. Părul i se rărise de tot, rămânând doar câteva şuviţe albe; până şi celebra lui mustaţă atârna acum jalnic. Părea foarte palid, de parcă pielea îi devenise transparentă, şi de-abia mai răsufla. Ţinea însă ochii deschişi - aceiaşi ochi aprigi, pătrunzători, de un albastru intens - şi reuşi să zâmbească uşor, abia ridicând colţurile buzelor, când îl văzu pe Andrew.

– Domnule… oh, Domnule, Domnule…

– Vino aici, Andrew.

Glasul lui răsună surprinzător de puternic, ca în urmă cu mulţi ani. Andrew şovăi, prea zăpăcit ca să se conformeze.

– Am zis să vii aici. E un ordin. Cândva ţi-am spus că n-o să-ţi mai dau ordine, dar acum e o excepţie. Ăsta-i chiar ultimul pe care ţi-l voi mai da vreodată - în privinţa asta poţi să fii sigur.

– Da, Domnule, încuviinţă Andrew şi se aproprie.

Bătrânul îşi trase o mână de sub pătură. Părea că se luptă cu pătura şi George se repezi să-l ajute.

– Nu, şuieră Domnul, cu o urmă a irascibilităţii lui obişnuite. La dracu', nu-ncerca să faci ceva în locul meu, George! Sunt doar pe moarte, nu-s schilod!

Furios, împinse pătura în jos atât cât să-şi ridice mânaşi o întinse spre robot.

– Andrew, rosti el. Andrew…

– Domnule…, începu Andrew. Apoi amuţi. Nu ştia ce să spună.

Nu mai fusese niciodată lângă cineva aflat pe patul morţii şi nici măcar nu văzuse un om mort. Ştia că decesul reprezenta echivalentul uman al încetării funcţiunilor. Era o demontare involuntară şi ireversibilă, care se petrecea în cele din urmă cu toţi oamenii. Fiind inevitabilă, Andrew dorea să creadă că oamenii o acceptau ca pe un proces natural şi n-o priveau cu teamă ori neplăcere. Cu toate acestea, nu putea fi sigur. La urma urmelor, Domnul trăise atât de mult - trebuia să se fi obişnuit să fie viu, şi întotdeauna clocotise de vitalitate…

– Dă-mi mâna, Andrew.

– Desigur, Domnule.

Luă palma rece, sfrijită şi palidă a bătrânului în mâna sa; pielea zbârcită atinse plasticul neted, aproape perfect.

– Eşti un robot extraordinar, ştii asta, Andrew? şopti Domnul. Cu adevărat extraordinar. Cel mai grozav robot construit vreodată.

– Mulţumesc, Domnule.

– Voiam să-ţi spun lucrul ăsta… Şi încă ceva: Mă bucur că eşti liber. Atât! Pentru mine e important că am putut să-ţi spun. Asta a fost tot, Andrew.

Fără îndoială, discuţia se terminase. Andrew lăsă mâna tremurătoare a Domnului şi se retrase de lângă pat, alăturându-se lui George şi Micuţei Domnişoare. Femeia întinse braţul şi îi atinse uşor, cu afecţiune, cotul. Nici ea şi nici George nu rostiră nici un cuvânt.

Bătrânul părea că se retrăsese pe un tărâm personal, foarte îndepărtat. Singurul sunet din odaie îl constituia acum răsuflarea lui, tot mai slabă şi mai neregulată. Stătea nemişcat, cu privirea aţintită spre tavan. Chipul său era la fel de inexpresiv ca al oricărui robot.

Andrew era complet buimăcit. Rămase locului, absolut tăcut, neclintit, asistând la ceea ce ştia că erau ultimele clipe ale Domnului.

Respiraţia acestuia devenise acum şuierată. În gâtlejul lui se auzi un horcăit ciudat, un sunet pe care Andrew nu-l mai auzise în toată existenţa lui.

După aceea se aşternu liniştea. Exceptând oprirea răsuflării Domnului, Andrew nu putea observa nici o modificare a bătrânului. Cu o clipă în urmă fusese practic nemişcat, iar acum era la fel. Continua să privească fix tavanul. Andrew îşi dădu totuşi seama că se petrecuse ceva profund, ceva ce depăşea puterea lui de înţelegere. Domnul trecuse peste acel prag misterios ce separa viaţa de moarte. El nu mai exista. Dispăruse. Rămăsese doar învelişul gol.

În cele din urmă, Micuţa Domnişoară rupse tăcerea, tuşind uşor. Nu avea lacrimi în ochi, însă Andrew vedea că era profund tulburată.

– Mă bucur că ai ajuns înainte să moară, i se adresă ea. Tu ai aparţinut acestui loc. Ai fost unul dintre noi.

Andrew tăcu din nou, neştiind ce să răspundă.

– Şi m-am bucurat să-l aud spunându-ţi vorbele acelea, urmă Micuţa Domnişoară. Poate că nu ţi ş-a părut prea prietenos în ultima vreme, dar ştii şi tu că era bătrân. În plus, l-a durut faptul că ai vrut să fii liber. Însă în cele din urmă te-a iertat pentru dreptul acesta, nu-i aşa, Andrew?

Abia atunci Andrew îşi găsi cuvintele:

– Fără el n-aş fi fost niciodată liber, Micuţă Domnişoară.

 

ZECE

 

Abia după moartea Domnului a început Andrew să poarte haine. A început cu o pereche de pantaloni vechi, pe care-i căpătase de la George Charney.

Era un experiment îndrăzneţ şi el ştia asta. Roboţii, având înveliş metalic exterior şi fiind asexuaţi din proiectare - în ciuda referirilor la "el" ori "ea" ale proprietarilor -, nu aveau nevoie de haine, nici ca protecţie, şi nici pentru a-şi ascunde particularităţile anatomice. Din câte ştia Andrew, nici un robot nu se îmbrăcase vreodată.

Cu toate acestea, în ultima vreme el încercase o senzaţie ciudată, care-l făcuse să dorească să-şi acopere trupul precum fac oamenii. De aceea, fără să încerce să examineze motivul respectiv, porni să-şi atingă ţelul. În ziua când Andrew căpătase pantalonii, George fusese la atelier, ajutându-l să băiţuiască nişte mobilier pentru veranda propriei sale case. De fapt, Andrew nu avea nevoie de ajutor - ba chiar i-ar fi fost mai simplu să facă singur treaba - însă George insistase. La urma urmei, mobila îi aparţinea. George devenise stăpânul casei - se însurase şi era avocat la firma bătrânului Feingold, care, de câteva luni, se numea "Feingold and Charney", fiind condusă de Stanley Feingold