Cu alte cuvinte, sistemul nostru de apărare este deosebit de puternic şi, dacă este pus temporar sub controlul unui sistem extern, după ce trece un anumit timp, trage semnalul de alarmă, să-i spunem, şi declanşează de urgenţă un program de eliminare, de deprogramare a elementului străin care îi blochează funcţiile de bază – în situaţia de faţă, efectele hipnozei.

  Pentru că nu am datele la mine, nu vă pot cita cu exactitate cifrele, însă au fost semnalate câteva cazuri similare în străinătate, i-am explicat eu doctorului Toyama. Toate au fost clasificate drept „cazuri misterioase”, imposibil de explicat logic. Mai mulţi copii şi-au pierdut cunoştinţa simultan şi s-au trezit după câteva ore. Nu-şi mai aminteau nimic despre ce se întâmplase între timp.

  Cu alte cuvinte, incidentul este, desigur, pe cât se poate de neobişnuit, dar nu şi fără precedent. În jurul anului

  1930, în Anglia, la marginea unui mic sat din Devonshire, s-a petrecut un eveniment straniu. Treizeci de elevi de şcoală generală care mergeau pe un drum de ţară în şir indian s-au prăbuşit pe rând la pământ, fără vreun motiv anume, şi şi-au pierdut cunoştinţa. Cu toate acestea, şi-au revenit cu toţii după câteva ore şi s-au întors la şcoală pe propriile lor picioare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Doctorul i-a examinat de urgenţă pe toţi, dar nu a observat absolut nimic anormal din punct de vedere medical. Nimeni nu îşi amintea ce se întâmplase.

  Pe la sfârşitul secolului trecut, în Australia s-a semnalat un caz similar. La periferia oraşului Adelaide, cincisprezece fetiţe de până în zece ani, de la o şcoală particulară de fete, plecate în drumeţie, şi-au pierdut cunoştinţa şi şi-au revenit după un anumit timp. Nu au prezentat nici un fel de răni vizibile sau alte efecte. S-a vehiculat părerea că ar fi putut fi din cauza soarelui, dar faptul că toate au leşinat şi s-au trezit în acelaşi timp fără să prezinte simptome de insolaţie a rămas un adevărat mister. A fost semnalat şi faptul că acea zi nu fusese deosebit de călduroasă. Probabil că, în lipsă de altă explicaţie, incidentul a fost pus pe seama insolaţiei.

  Punctele comune ale acestor incidente au fost că un grup de fetiţe sau băieţi aflaţi la o oarecare distanţă de şcoală şi-au pierdut cu toţii cunoştinţa simultan, şi-au revenit aproape simultan şi nu au rămas cu nici un fel de efecte secundare. Acestea sunt trăsături comune tuturor incidentelor. Cât despre adulţii prezenţi întâmplător la faţa locului, unii au leşinat odată cu copiii, alţii nu. Diferea de la caz la caz.

  Au mai existat şi alte cazuri asemănătoare, însă aceste două semnalări sunt cele mai bine documentate şi, prin urmare, reprezentative. Însă Ia incidentul actual, petrecut m prefectura Yamanashi, se poate remarca un element diferi, şi anume că un băiat nu şi-a mai revenit din leşin.

  Natural, ne-am gândit că acel copil ar putea fi cheia aflării adevărului despre incident. Ne-am terminat investigaţiile la locul respectiv, ne-am întors în Tokyo şi am mers la spitalul militar în care acesta era internat.

  Prin urmare interesul armatei faţă de acest incident s-a datorat strict posibilităţii că ar fi fost provocat de o armă pe bază de gaz toxic?

  Din câte am înţeles, da. Sincer să fiu, ar fi mai bine să-l întrebaţi direct pe doctorul Toyama decât pe mine.

  Maiorul Tdyama a decedat în exerciţiul funcţiunii, în urma unui bombardament din Tokyo, la data de 3 martie 1945.

  Îmi pare foarte rău să aud acest lucru. În acest război şi-au pierdut viaţa mulţi oameni de valoare.

  Însă armata a ajuns la concluzia că acel incident nu a fost cauzat de o aşa-zisă „armă chimică”. Cauzele au rămas necunoscute, dar au conchis că nu a avut nici o legătură cu războiul. Cam asta ar fi, nu?

  Da, din câte am înţeles şi eu. În acel punct, armata a pus capăt investigaţiilor. Băiatul inconştient, pe nume Nakata, a rămas mai departe internat în spitalul militar datorită doctorului Toyama, care avea autoritate acolo şi care nutrea un interes personal cu privire la acest incident. Noi îl vizitam aproape zilnic, sau făceam cu schimbul, şi am examinat din diferite unghiuri starea băiatului ţintuit la pat.

  Organismul său funcţiona perfect satisfăcător, în ciuda faptului că era inconştient. Se hrănea prin perfuzii şi urina regulat. Când venea noaptea şi stingeam lumina, închidea ochii şi se culca, apoi îi deschidea dimineaţa. Sigur, era inconştient, însă lăsând acest lucru la o parte, ducea o viaţă sănătoasă, fără probleme. Deşi era în comă, nu visa. Când oamenii visează, în mişcarea ochilor şi în expresia feţei apar anumite semne. Mintea reacţionează la experienţele din vis şi pulsul se accelerează în concordanţă. Astfel de semne însă lipseau cu desăvârşire la Nakata. Pulsul, respiraţia şi temperatura erau puţin scăzute, dar altfel uimitor de stabile.

  Poate o să vi se pară stranie exprimarea mea, dar arăta de parcă el plecase, îşi abandonase trupul, receptaculul fizic, iar acesta, în absenţa sa, îşi menţinea la minim funcţiile vitale strict necesare pentru supravieţuire. Expresia care mi-a venit în minte a fost „duh rătăcitor”. Cunoaşteţi această expresie? Apare foarte des în poveştile japoneze şi se referă la un suflet care îşi părăseşte trupul pentru un interval de timp, pleacă departe, peste mări şi ţări, îndeplineşte acolo o sarcină importantă, după care se întoarce la loc în trup. În Povestea lui Genji apar multe „spirite rătăcitoare”, cu care cred că se aseamănă. Dacă este puternic motivat, sufletul poate părăsi nu numai un trup mort, ci şi pe unul viu. Această mentalitate s-a înrădăcinat în Japonia încă din vechime. Însă un asemenea lucru nu poate fi demonstrat ştiinţific. Ezit chiar şi să-l expun ca pe o ipoteză.

  Realist vorbind, ceea ce urmăream noi era, se înţelege de la sine, să-l scoatem pe băiat din comă. Am căutat cu înverşunare acel „răsclic” care să-l trezească din hipnoză.