Am încercat tot ce ne-a trecut prin minte. I-am chemat pe părinţi şi i-am pus să-l strige cu voce tare. Am făcut asta zile în şir, dar n-am observat nici o reacţie. Am încercat toate trucurile care se folosesc în hipnoză. Am încercat să batem din palme în faţa lui în diferite feluri. I-am pus muzica cu care era obişnuit, i-am citit la ureche din manuale. I-am dat să miroasă mâncărurile preferate. Am adus până şi pisica pe care o avea acasă, o pisică pe care băiatul o îndrăgea tare mult. Am epuizat toate metodele de a-l face să revină la realitate, însă rezultatul a fost literalmente zero.

  Două săptămâni mai târziu, când încercaserăm tot, ne pierduserăm orice speranţă şi eram epuizaţi, băiatul şi-a revenit pe neaşteptate, fără ca noi să fi făcut ceva în acest sens. Pur şi simplu s-a trezit, fără nici un avertisment, ca Şi cum venise timpul să se trezească.

  În ziua aceea s-a întâmplat ceva neobişnuit?

  Nu, nimic demn de menţionat. Toate au decurs ca de obicei. La ora zece dimineaţa a venit asistenta să-i recolteze sânge. La un moment dat s-a înecat şi a vărsat pe aşternuturi din sângele recoltat. Nu era o cantitate însemnată şi aşternutul i-a fost schimbat imediat. Cam acesta ar fi singurul lucru deosebit. S-a trezit o jumătate de oră mai târziu. S-a ridicat pe pat în capul oaselor, s-a întins şi a privit în juR. Îşi recăpătase cunoştinţa şi, din punct de vedere medical, starea sa de sănătate era ireproşabilă. Cu toate acestea, s-a dovedit că toate amintirile i se sterse'seră complet. Nu-şi mai amintea nici măcar cum îl cheamă.

  Nimic, nici unde locuia, şcoala la care mergea sau chipul părinţilor. Nu mai ştia nici să citească. Nu ştia că suntem în Japonia, că suntem pe Pământ. Nu pricepea nici ce înseamnă aceste noţiuni. Mintea lui se întorsese în lumea noastră ca o foaie albă de hârtie.

  Capitolul 9

  Mă trezesc în mijlocul unor tufişuri dese. Sunt întins ca un buştean pe pământul umed. Totul este învăluit în întuneric şi nu se vede nimic.

  Rămân cu capul sprijinit pe tufele spinoase şi trag aer în piept. Miroase a noapte şi a plante. Miroase a pământ.

  Simt şi un iz slab de rahat de câine. Printre crengile copacilor se întrezăreşte cerul. Nu e nici lună, nu sunt nici stele, dar cerul e straniu de luminos. Norii îl acoperă ca un paravan şi reflectă strălucirea de pe pământ. Se aude sirena unei salvări. Se apropie treptat, apoi se îndepărtează. Îmi ciulesc urechile şi desluşesc vuietul anvelopelor de la maşinile care trec pe drum. Se pare că sunt într-un colţ al oraşului.

  Încerc să îmi revin şi pentru asta trebuie să merg încolo şi încoace şi să mă adun bucată cu bucată, cum ai culege cu răbdare nişte piese împrăştiate dintr-un puzzle. Nu e prima dată când trec prin aşa ceva, îmi spun eu. Am mai simţit exact acelaşi lucru. Dar când? Încerc să parcurg firul amintirilor, dar e prea fragil şi se frânge numaidecât. Închid ochii şi las timpul să se scurgă.

  Timpul trece. Îmi amintesc dintr-odată de rucsac şi mă cuprinde o panică uşoară. Rucsacul… Unde o fi? În el am tot. N-am voie să-l pierd! Dar nu văd nimic în bezna asta.

  Dau să mă ridic, dar nu am forţă în degete.

  Îmi ridic cu greu mâna stângă (de ce o fi atât de grea?)

  Şi-mi aduc ceasul în dreptul ochilor. Mijesc ochii. Afişajul digital indică 11.26. Unsprezece şi douăzeci şi şase de minute noaptea. Douăzeci şi opt mai. Întorc în minte paginile jurnalului. Douăzeci şi opt mai… E în regulă, e încă azi. Nu am zăcut aici inconştient zile întregi. Eu şi mintea mea am stat despărţiţi doar câteva ore, probabil vreo patru.

  Douăzeci şi opt mai a fost o zi în care aceleaşi lucruri s-au repetat ca de obicei. Nu s-a întâmplat nimic special.

  Am mers la sala de sport, apoi la bibliotecă. Am făcut aceleaşi exerciţii la aparate şi am stat ca de obicei pe canapea şi am citit din operele lui Soseki. Pe seară am cinat la restaurantul de la gară. Ştiu sigur că am mâncat peşte.

  Meniu fix pe bază de peşte. Somon. Am mai cerut o porţie de orez. Am băut supă miso1 şi am mâncat salată. După aceea… Mai departe nu-mi mai amintesc nimic.

  Am o durere surdă în umărul stâng. Odată ce-mi simt din nou corpul, se trezeşte şi senzaţia de durere. Parcă m-aş fi izbit de ceva. Îmi pipăi zona aceea cu mâna dreaptă, pe deasupra cămăşii. Nu par să am vreo rană deschisă şi nu e nici umflată. Să fi avut vreun accident de circulaţie? Dar n-am hainele rupte şi, de durut, mă doare doar partea interioară a umărului stâng. O fi doar o vânătaie.

  Încep să mă mişc puţin câte puţin şi bâjbâi cu mâinile în jurul meu, dar nu dau decât de crengile tufişurilor, contorsionate ca sufletul unui animal chinuit. Rucsacul nu E. Îmi scotocesc buzunarele şi găsesc portofelul, în care am nişte bani, cârdul de acces de la hotel şi o cartelă de telefon.

  Mai dau de nişte mărunţiş, o batistă şi un pix. Din câte îmi dau seama, nu-mi lipseşte nimic. Sunt îmbrăcat cu o pereche de pantaloni crem din bumbac, un tricou alb cu en coeur şi o cămaşă de blugi cu mânecă lungă. În picioare am tenişii înalţi, bleumarin. Şapca mea de baseball cu New York Yankees nu mai e. O aveam pe cap când am plecat de la hotel. Am pierdut-o sau am uitat-o pe undeva. Nu-i nimic.

  Pot să-mi cumpăr alta de oriunde.

  Găsesc, în sfârşit, rucsacul, sprijinit de trunchiul unui pin. Cum de l-am lăsat eu acolo şi după aia m-am prăvălit prin tufişuri? Şi acum unde sunt? Memoria mea e împietrită. În fine, important e că l-am găsit. Scot din buzunarul de la rucsac lanterna mică şi mă