Cărți «Cronica Păsării Arc descarca gratis cele mai frumoase romane de dragoste gratis PDf 📖». Rezumatul cărții:
— Domnule Pasăre-arc, parcă îţi pierduseşi slujba. Tot în aceeaşi situaţie eşti?
— Da.
— Ai de gând să munceşti serios?
— Da. Cred că da. Începeam eu însumi să mă îndoiesc de mine. Adică, nu ştiu. Cred că am nevoie de timp ca să mă gândesc la problema aceasta. Nici eu nu prea ştiu ce vreau, aşa că mi-e foarte greu să-ţi explic.
Mai Kasahara şi-a ros unghiile o vreme şi m-a privit fix.
— Ce-ar fi, domnule Pasăre-arc să vii cu mine la firma ureea de peruci? Nu se plăteşte cine ştie ce, dar e o slujbă jeieră şi dispui de suficient timp liber. Ce părere ai? Poţi îmerca să faci aşa ceva şi fără să gândeşti prea profund. Ţi-ar mai schimba starea de spirit şi probabil te-ar ajuta să înţelegi o mulţime de lucruri.
— Nu sună deloc rău. Chiar deloc!
— Bine, atunci data viitoare vin să te iau, zise ea. Unde ziceai că locuieşti?
— Cam greu de explicat, dar încerc. Urmezi aleea asta fără să te abaţi din drum. Pe partea stângă dai de o casă unde este parcată o maşină roşie, Honda Civic. Are pe bară lipit un abţibild: „Să fie pace pentru toate popoarele lumii”. Casa noastră e următoarea, dar nu avem poartă care să dea în alee. Trebuie să sari un zid din piatră, cam până la talia mea.
— Stai liniştit, dacă este doar atât de înalt, îl sar fără probleme.
— Nu te mai doare piciorul?
A oftat adânc şi a dat drumul fumului.
— Îmi târăsc piciorul pentru că nu vreau să merg la şcoală. La început şchiopătam doar când mă vedeau părinţii, dar mi-a intrat în reflex. Mă trezesc de multe ori că-mi târăsc piciorul şi când sunt în camera mea şi nu mă vede nimeni. Sunt o perfecţionistă. Ca să-i păcălesc pe alţii, trebuie să reuşesc mai întâi să mă păcălesc pe mine. Ia ascultă, domnule Pasăre-arc, eşti curajos din fire?
— Nu cine ştie ce.
— Eşti curios?
— De curios, sunt curios.
— Curajul şi curiozitatea seamănă între ele, nu crezi? Întrebă Mai Kasahara. Cine e curajos e şi curios, iar cine e curios e şi curajos, nu?
Mda, probabil că au şi ceva comun. Cu siguranţă există, după cum spui, şi situaţii în care se suprapun.
Ca aceea în care te strecori pe furiş în grădina altuia, să zicem.
— Cam aşa ceva, am răspuns eu plimbându-mi bomboana sub limbă. Am impresia că pentru a intra pe furiş în grădina cuiva ai nevoie de curaj şi curiozitate în acelaşi timp. Uneori curiozitatea stârneşte curajul şi merg mână-n mână, dar curiozitatea dispare foarte repede şi atunci curajul trebuie să-şi vadă mai departe singur de drum. Curiozitatea este ca un prieten pe care nu te poţi bizui. Se aprinde repede şi se stinge la fel de repede. Şi atunci rămâi singur şi trebuie să-ţi aduni tot curajul pentru ceea ce ai de făcut.
Fata a reflectat puţin la spusele mele.
— Da, aşa e. E un fel de a privi lucrurile, spuse Mai Kasahara ridicându-se de pe scaun şi ştergându-şi praful de pe pantalonii scurţi. M-a privit apoi de sus. Nu vrei să vezi fântâna?
— Ce fântână? Am întrebat.
— Fântâna secată. E aici. Mie îmi place, oarecum. Nu vrei s-o vezi, domnule Pasăre-arc?
Ca să ajungem la fântână, am luat-o prin grădină şi am' ajuns într-o latură a casei. Era o fântână rotundă, cu diametrul de vreun metru şi jumătate. Era acoperită cu un capac masiv din lemn, peste care erau aşezaţi doi bolovani destul de mari ca să ţină capacul. Fântâna era înaltă de vreun metru, iar lângă ea stătea planton un copac bătrân. Cred că era un poiri fructifer, dar nu-i ştiam numele.
Ca şi celelalte lucruri legate de casă, fântâna părea abandonată şi lăsată în paragină de foarte multă vreme. Am fost tentat o clipă să o poreclesc „amorţeală copleşitoare”. Când lumea nu mai priveşte un obiect, obiectul deja neînsufleţit devine cu atât mai mult lipsit de viaţă.
M-am apropiat şi am examinat-o mai atent. Am ajuns l concluzia că era mult mai veche decât obiectele din jur. Cândj s-a construit casa, fântâna era deja acolo de multă vreme probabil. Capacul care o acoperea părea de-a dreptul antic. Dinăuntru, fântâna era căptuşită cu un strat solid de beton cu siguranţă pentru a întări o structură ce fusese construit cu şi mai multă vreme în urmă. Privind la copacii din preajmă am avut impresia că şi aceştia se mândresc cu o istorie mul mai veche decât ceilalţi.
Am dat bolovanii la o parte şi am scos cele două semicercu care alcătuiau capacul fântânii. M-am rezemat cu mâinile margine şi m-am aplecat cât am putut de mult. Nu i se vede; fundul. Era foarte adâncă din moment ce o bună parte din ei era cufundată în întuneric. Am încercat să văd dacă emana vreun miros. Da, mirosea puţin a mucegai.
— Nu are apă, spuse Mai Kasahara. E o fântână fără apă. Pasăre care nu zboară, fântână fără apă, alee fără ieşire. Fata luă o bucăţică de cărămidă de jos şi o aruncă în fântână.
După câteva momente s-a auzit un zgomot stins, sec, ca atunci când fărâmi ceva în palmă. M-am îndreptat şi am întrebat-o pr Mai Kasahara:
De ce nu are apă? A secat sau a astupat-o cineva în mod intenţionat?
Fata a dat din umeri.
— Dacă era vorba de astupat, atunci ar fi astupat-o toată. N-avea sens să o lase aşa, pe jumătate neacoperită, mai ales ca există pericolul să cadă cineva în ea. Nu crezi?
— Da, aşa e, am confirmat eu. Probabil ca a existat o cauză pentru care a secat.
Mi-am amintit brusc de ceea ce-mi spusese domnul Honda