cândva: „Când trebuie să mergi în sus, apoi caută cel mai înalt turn şi urcă în el. Când e să cobori, găseşte cea mai adâncă fântână şi coboară până în străfundul ei”. Şi uite că am găsit fântâna.

  M-am mai aplecat o dată şi am privit în bezna fântânii fără sa mă gândesc la nimic. Deci, într-un asemenea loc, la o asemenea oră din zi, există o asemenea fântână adâncă şi întunecată, arn concluzionat eu. Mi-am dres glasul şi mi-am înghiţit saliva. În bezna fântânii s-a auzit de parcă altcineva şi-ar fi dres L”i.

  — Ul. Saliva încă mai avea gustul dropsurilor de lămâie.

  Am pus capacul la loc şi cei doi bolovani peste capac. M-am uitat la ceas şi am constatat că era aproape unsprezece şi jumătate. Urma să-i telefonez lui Kumiko în pauza de prânz.

  — Trebuie să plec acasă, am zis. Mai Kasahara s-a încruntat puţin.

  — Bine, domnule Pasăre-arc. Du-te acasă.

  Când am trecut pe lângă statuia păsării din piatră, aceasta Privea cerul, ca de obicei, cu ochii lipsiţi de expresie. Bolta era m continuare acoperită de nori cenuşii, dar nu mai ploua. Fata smulse o mână de iarbă şi o aruncă în sus. Cum nu adia deloc vântul, iarba s-a împrăştiat la picioarele ei.

  Mai sunt destule ore până apune soarele, spuse Mai Kasahara, fără să mă privească.

  Da, mai sunt, am răspuns.

  Cum s-au născut Kumiko Okada şi Noboru Wataya.

  Pentru că am fost singur la părinţi, mi-a fost greu să-m imaginez ce simt fraţii după ce devin adulţi şi încep să dud o viaţă independentă unul de altul, adică ce simt atunci cam trebuie să ia legătura unul cu altul, în ceea ce o priveşte p” Kumiko, ori de câte ori era vorba despre fratele ei, Noboru Wataya, pe chip i se citea o expresie ciudată, de parcă ar fi băgat din greşeală ceva straniu în gură, dar n-aveam nici cea mai vagă idee despre ceea ce simţea ea cu adevărat. Kumikc ştia foarte bine care erau sentimentele pe care le nutream eu pentru fratele ei şi i se părea absolut normal să fie aşa. Nic ea nu se dădea în vânt după el. Dacă n-ar fi fost fraţi, nu cre< că ar fi putut avea vreo legătură unul cu celălalt, dar pentrt că erau frate şi soră, lucrurile erau puţin mai complicate.

  După ce m-am certat cu tatăl ei şi am încetat să-i mă: vizitez familia, Kumiko nu a mai avut practic ocazia să-l întâi nească pe Noboru Wataya. Cearta a fost dură. Nu sunt mult persoane cu care să mă fi certat în viaţa mea – nu sunt gen certăreţ – dar şi când apuc să mă cert, sunt foarte pornit nu mai pot da înapoi. După ce-am zis tot ce-am avut de zis, mod surprinzător mi-a trecut supărarea pe tatăl ei. Avea: senzaţia că mi s-a luat o greutate de pe inimă, o greutate care o purtasem cu mine vreme îndelungată şi de care nu m mai vedeam scăpat. Ura şi furia s-au şters cu totul. Chiar a: ajuns să mă gândesc cu compasiune la dificultăţile pe care le întâmpinat în viaţă, oricât de stupidă şi respingătoare aş considerat eu viaţa lui. I-am spus atunci soţiei mele că nu T mai merge niciodată să-i văd părinţii, dar n-avea decât meargă singură dacă dorea. Kumiko nu s-a dus nici ea. Chiar mi-a spus într-o bună zi:

  — Stai liniştit, oricum n-am ţinut niciodată să-i vizitez cu tot dinadinsul.

  Noboru Wataya stătea pe vremea aceea cu părinţii, dar când m-am certat cu tatăl lui s-a tras la o parte şi nu s-a amestecat deloc în cearta noastră. Gestul lui nu m-a surprins foarte mult. Nu prezentam nici un interes pentru el şi evita orice contact cu mine, dacă acesta nu se impunea cu necesitate. În momentul în care am încetat să-i vizitez pe părinţii lui Kumiko, n-am mai avut nici un motiv să-l întâlnesc pe Noboru Wataya. Nici Kumiko nu ţinea să-l vadă. El era ocupat, ea era ocupată. În plus, relaţia dintre ei nu fusese niciodată prea strânsă.

  Cu toate acestea, Kumiko îi mai telefona din când în când la facultate, iar el o suna la serviciu (dar niciodată acasă la noi). Kumiko îmi spunea întotdeauna când suna ea sau când primea telefon de la fratele ei, însă niciodată n-am ştiut despre ce vorbeau. Nici eu nu o întrebam, dar nici ea nu-mi povestea dacă nu era cazul. Nu mă interesau câtuşi de puţin subiectele lor de discuţie şi nici nu mă deranja că vorbeau. Ceea ce nu înţelegeam era faptul că două fiinţe atât de diferite aveau totuşi ce să vorbească. Sau poate lucrul acesta se realiza numai prin filtrul relaţiei lor de rudenie?

  Diferenţa de vârstă dintre soţia mea şi Noboru Wataya era de nouă ani. Un alt motiv pentru care eu cred că nu erau foarte apropiaţi l-a constituit faptul că Kumiko a locuit cu bunicii din partea tatălui când a fost mică, perioadă în care nu a avut parte de acea afecţiune dintre frate şi soră.

  Kumiko şi Noboru nu au fost singurii copii la părinţi. Au mai avut o soră, cu cinci ani mai mare decât Kumiko. La vârsta de trei ani, Kumiko a fost trimisă departe de Tokyo, la Niigata, unde a fost crescută de bunică. Când s-a făcut mare, părinţii i-au explicat lui Kumiko motivul pentru care o trimiseseră acolo: era un copil bolnăvicios şi ei sperau ca aerul de la ţară să-i facă bine. Pentru ea însă, explicaţia nu era satisfăcătoare, întrucât nu se considerase un copil plăpând, n-a fost niciodată bolnavă grav şi nici nu-şi amintea ca rudele ei de la ţară să-i fi acordat o atenţie specială.

  — Sunt sigură că au inventat motivele astea în chip de scuză, mi-a spus ea odată.

  Bănuielile lui Kumiko s-au adeverit la mult timp după aceea, când a auzit de la o rudă că mama şi