înţeles niciodată bine, iar trimiterea sa la Niigata a fost un fel de pact încheiat între ele. Printr-un asemenea gest, au reuşit să mai domolească puţin furia bunicii, iar prezenţa nepoatei acolo constituia o dovadă concretă a legăturii cu fiul ei (tatăl lui Kumiko). Deci ea a fost ca un ostatic acolo.

  — În plus, îmi spuse Kumiko, mai aveau doi copii, aşa că îndepărtarea unuia, adică a mea, nu constituia o mare problemă pentru ei. Normal că părinţii nu voiau să mă alunge de tot, dar s-au gândit ei că n-ar fi rău dacă m-ar lăsa puţin la bunici, cât eram încă mică. Toată lumea a considerat atunci că era cea mai bună soluţie posibilă. Iţi vine să crezi aşa ceva? Eu nu pot să înţeleg cum de nu şi-au dat seama ce influenţă nefastă poate avea asupra unui copil mic trimiterea de acasă.

  A fost crescută de bunica din Niigata de la vârsta de trei ani până la şase ani. Nu se poate spune că a dus o viaţă anormală sau că a fost nefericită. Bunica a iubit-o la disperare şi Kumiko se distra mai bine cu verii, care erau mai apropiaţi de vârsta ei, decât cu fratele şi sora. Când a împlinit şase ani şi urma să înceapă şcoala, a fost adusă înapoi la Tokyo. Părinţii începuseră să fie îngrijoraţi de despărţirea îndelungată şi au decis să ia o asemenea măsură până nu era prea târziu. Dintr-un punct de vedere însă, era deja prea târziu. Din momentul în care au hotărât să o ia acasă, bunica a început să fie foarte nervoasă şi să se comporte ciudat. Nu mai mânca, nu mai dormea, plângea mult, se înfuria sau nu mai scotea nici o vorbă când trebuia să vorbească. Şi cu Kumiko se purta ciudat: o îmbrăţişa disperată, dar în următoarea clipă o ardea cu nuiaua peste mâini, fără nici un motiv; o vorbea de rău pe mama ei şi îi spunea că nu se poate despărţi de ea, că mai bine murea decât să o lase să plece, ca apoi să-i arunce în faţă vorbe grele, să-i spună că nu mai voia să o vadă înaintea ochilor. La un moment dat a încercat chiar să-şi cresteze venele cu foarfecele. Kumiko nu înţelegea absolut nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei.

  A fost perioada în care Kumiko s-a închis în ea însăşi. A renunţat complet la gânduri şi speranţe. Situaţia creată depăşea cu mult puterea ei de înţelegere. A închis ochii, şi-a astupat urechile, a pus capăt gândurilor. Timp de câteva luni nu şi-a mai putut aminti nimic, iar când şi-a revenit, se afla într-un cămin nou, cu mama, cu tata, cu fratele şi cu sora. Cu toate acestea, nu era căminul ei. Trăia doar într-un mediu nou.

  Kumiko nu a înţeles cum de au reuşit să o desprindă de bunica ei, dar i-a fost foarte clar că nu se mai putea întoarce la viaţa din Niigata, deşi ceea ce se întâmpla în noul loc depăşea puterea de înţelegere a unei fetiţe de şase ani. Lumea era cu totul alta şi chiar dacă în unele momente părea să semene, lucrurile se petreceau în cu totul alt mod. Ea nu putea pricepe nici măcar elementele de bază şi principiile lumii în care a fost azvârlită. Nu era capabilă nici măcar de bruma de conversaţie pe care o dicta bunul-simţ.

  Kumiko a devenit un copil taciturn şi dificil în noile circumstanţe. Nu a găsit pe nimeni în care să aibă încredere, pe nimeni pe care să se poată baza necondiţionat. Nu se simţea liniştită nici măcar atunci când părinţii o luau în braţe, îi era străin „mirosul” lor şi uneori simţea chiar că-l ura. Singura din familie faţă de care începuse să-şi mai deschidă inima, deşi destul de greu, a fost sora ei. Părinţii erau disperaţi din pricina firii ei dificile, iar fratele o ignora pur şi simplu. Doar sora ei înţelegea ce se petrecea în sufletul ei, îi înţelegea singurătatea. Ea a fost singura care a făcut tot posibilul să o scoată din starea aceea: dormea cu ea în cameră, încet-încet a început să-i povestească diverse lucruri, să-i citească, să meargă împreună la şcoală, să o ajute la lecţii după ce ajungea acasă. Când Kumiko stătea într-un colţ şi plângea, sora ei o lua în braţe, fără să spună nimic, şi aştepta să se liniştească. A făcut deci tot posibilul ca să-şi croiască drum în inima ei. Dacă n-ar fi murit intoxicată, la un an după venirea lui Kumiko acasă, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.

  — Dacă ar fi trăit sora mea, situaţia familială ar fi fost mult mai bună, mi-a spus Kumiko odată. E adevărat că şi ea era mică, doar elevă în clasa a şasea primară1, dar era sufletul casei. Dacă n-ar fi murit, am fi fost o familie unită. Sau cel puţin eu nu ajungeam atât de disperată, înţelegi? După moartea ei am avut tot timpul mustrări de conştiinţă. De ce n-am murit eu în locul ei? De ce a trebuit să trăiesc eu, care nu făceam pentru nimeni nimic, eu, care nu reuşeam să aduc nimănui nici o bucurie? Am simţit că şi părinţii şi fratele meu ştiau ce gândesc, dar n-au încercat niciodată să mă liniştească, să-mi spună o vorbă bună. Ori de câte ori se ivea prilejul, vorbeau despre sora mea decedată: ce frumoasă şi ce deşteaptă era, cât În Japonia, ciclul primar durează şase ani, iar gimnaziul şi liceul câte trei ani.

  De mult o iubea toată lumea, cât era de grijulie, ce bine cânta la pian. Şi eu am învăţat să cânt la pian pentru că rămăsese pianul la care cântase ea, dar pe mine nu m-a interesat nici o clipă. Ştiam că nu o să ajung niciodată să fiu la fel de bună ca ea şi nu voiam să le mai ofer o dovadă a inferiorităţii mele. Nu puteam lua locul nimănui şi cu atât mai