Dar este într-adevăr această tendinţă de a fi consecvent atât de puternică încât să ne constrângă să facem lucruri pe care în mod normal nu am vrea să le facem? Nu există nici o îndoială în privinţa asta. Impulsul de a fi (şi a părea) consecvent constituie o armă de influenţare socială extrem de puternică, făcându-ne adesea să acţionăm în moduri care sunt clar contrare intereselor noastre.

  Să luăm ca dovadă ce s-a întâmplat când psihologul Thomas Moriarty a simulat un furt pe o plajă de lângă New York ca să vadă dacă privitorii ar risca daune personale pentru a opri delictul. În cadrul studiului, un complice al cercetătorilor şi-a întins un cearşaf pe plajă la un metru şi jumătate de cearşaful unui individ ales în mod aleatoriu – subiectul experimentului.

  După ce a petrecut câteva minute pe cearşaf ascultând muzică la un radio portabil şi relaxându-se, complicele cercetătorilor s-a ridicat şi a părăsit cearşaful pentru o plimbare de-a lungul plajei. Câteva minute mai târziu un al doilea cercetător, simulând că este un hoţ, se apropie şi înşfacă aparatul de radio încercând să fugă cu el. După cum se poate ghici, în condiţii normale, subiecţii erau foarte reticenţi să se pună în pericol atacând hoţul – din douăzeci de cazuri de simulare a furtului, numai patru oameni au reacţionat astfel.

  Dar acelaşi procedeu a mai fost aplicat încă de douăzeci de ori cu o mică schimbare, iar rezultatele au fost drastic diferite. În aceste cazuri, înainte de a pleca la plimbare, complicele cercetătorilor a rugat subiectul „să aibă grijă şi de lucrurile lui” cu promisiunea că şi el va face la fel, la rândul său. Împinşi de principiul consecvenţei, nouăsprezece din douăzeci de subiecţi au devenit vigilenţi, alergând după hoţ şi oprindu-l, cerându-i explicaţii şi, adesea, imobilizând hoţul sau smulgându-i aparatul de radio.

  Pentru a înţelege de ce consecvenţa este un factor motivator atât de puternic, este important să recunoaştem că în majoritatea situaţiilor consecvenţa este valoroasă şi oportună.

  De obicei, inconsecvenţa este văzută ca o trăsătură de caracter nedorită. Persoana ale cărei credinţe şi cuvinte nu se potrivesc cu faptele poate fi considerată ca fiind nehotărâtă, confuză, cu două feţe sau chiar bolnavă mintal. Pe de altă parte, un grad înalt de consecvenţă este asociat în mod normal cu o personalitate şi un intelect puternic. Consecvenţa stă la baza logicii, raţiunii, stabilităţii şi onestităţii.

  Un citat atribuit marelui fizician britanic Michael Faraday sugerează măsura în care este aprobată consecvenţa – uneori mai mult decât ar fi corect. Când a fost întrebat, după o conferinţă, dacă a vrut să insinueze că un rival academic n-a avut niciodată dreptate, Faraday a aruncat o privire iritată celui care i-a pus întrebarea şi a replicat: „Individul nu este chiar atât de consecvent.”

  Cu siguranţă că o bună consecvenţă personală este foarte apreciată în cultura noastră. Şi aşa trebuie să fie. Consecvenţa ne oferă o orientare rezonabilă şi profitabilă asupra lumii. În majoritatea cazurilor ne va merge mai bine dacă abordarea noastră este bine fundamentată şi consecventă. Fără consecvenţă viaţa noastră ar fi dificilă, dezordonată şi incoerentă.

  Dar, deoarece a fi consecvent este, de obicei, în interesul nostru, cădem uşor în greşeala de a fi consecvenţi în mod automat, chiar şi în situaţii în care nu este raţional s-o facem. Iar când se întâmplă să fim consecvenţi fără a gândi mai întâi, situaţia poate deveni dezastruoasă. Cu toate acestea, chiar şi consecvenţa necugetată poate avea părţile ei atractive.

  Mai întâi, ca orice altă formă de răspuns automat, ea oferă o scurtătură necesară în aglomeraţia vieţii moderne. O dată ce am adoptat o atitudine faţă de un subiect, o consecvenţă încăpăţânată ne permite un lux foarte atractiv: nu mai trebuie să ne gândim la acel subiect. Nu mai trebuie să cernem de fiecare dată noianul de informaţii pe care-l primim în fiecare zi pentru a identifica faptele relevante; nu mai trebuie să cheltuim energie mentală pentru a cântări argumentele pro şi contra; nu mai trebuie să luăm în mod repetat decizii dificile.

  Tot ce avem de făcut atunci când suntem confruntaţi cu subiectul respectiv este să pornim „banda consecvenţei” şi vom şti exact ce să credem, să spunem sau să facem. Trebuie doar să credem, să spunem sau să facem ceea ce este în concordanţă cu o decizie anterioară.

  Ispita unui asemenea lux nu trebuie neglijată. Ne pune la dispoziţie o metodă convenabilă, eficientă şi relativ scutită de efort de a face faţă mediului complex care solicită intens capacităţile şi energia noastră mentală în fiecare zi. Prin urmare, nu este greu de înţeles de ce consecvenţa automată este o reacţie dificil de controlat.

  Ea ne oferă o cale de a scăpa de rigoarea unei obositoare gândiri continue. Şi, după cum a observat Sir Joshua Reynolds, „Nu există nici un tertip la care oamenii să nu recurgă pentru a evita un efort real de gândire”. După ce am pornit banda consecvenţei, putem să ne vedem de treburile noastre fericiţi, fiind scutiţi de truda de a gândi prea mult.

  Există o a doua atracţie mai periculoasă a consecvenţei mecanice. Uneori nu efortul solicitantei activităţi de gândire este cel care ne face să ne sustragem ci consecinţele dure ale acestei activităţi. Uneori răspunsurile afurisit de limpezi şi neplăcute furnizate de un real proces de gândire sunt cele care ne fac să fim nişte chiulangii când este vorba să gândim.

  Există anumite lucruri incomode pe care am prefera să nu le ştim. Deoarece este o metodă de răspuns pre-programată şi negândită, consecvenţa automată poate oferi o ascunzătoare sigură faţă de acele lucruri supărătoare. Apăraţi de zidurile fortăreţei care este consecvenţa automată, putem rămâne impenetrabili la asalturile raţiunii.

  Într-o seară, pe când urmăream o prelegere introductivă prezentată de o asociaţie care propunea un program de meditaţie transcedentală, am fost martorul unei frumoase ilustrări pentru modul în care oamenii se ascund între zidurile consecvenţei pentru a se proteja de consecinţele supărătoare ale gândirii.