Iată ce răspunde acestei întrebări, în Buletinul Universităţii din Harvard, citat de profesorul Cuza în „Numerus clausus”, pag.11, Morris Gray, fost student al acestei universităţi (promoţia 1906), studiind problema jidănească de acolo.

  Morris Gray începe prin a formula problema în principiu, întrebându-se: „Mai întâi, care este funcţia unei universităţi? Care sunt datoriile ei?

  Dacă datoria ei este o datorie către individ, admiterea trebuie să fie bazată în mod franc şi manifest, pe principiul democratic: orice candidat trebuie să fie admis cu condiţia să-şi treacă examenele de intrare şi de a plăti primul termen al redevenţelor şcolare. Şi aceasta fără anchetă serioasă asupra personalităţii candidatului, nici asupra posibilităţilor latente de progres, de eminenţă, de folos pentru el însuşi sau pentru ceilalţi.

  Dacă însă, datoria Universităţii e datorie către o naţie, atitudinea ei în ce priveşte admiterea studenţilor trebuie să fie bazată în chip firesc pe un principiu deosebit.

  După părerea mea, datoria unei universităţi este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în aşa fel, încât o parte din ei cel puţin, să poată deveni şefi în domeniile lor respective şi să facă servicii naţiunii.”

  Va să zică, iată un principiu bine stabilit, adaugă profesorul Cuza.

  „Datoria universităţilor este către naţia lor, pentru care trebuie să pregătească conducători în toate domeniile şi care nu pot fi decât naţionali.

  Căci doar nu se va admite ca o naţie să-şi formeze conducători străini în universităţile sale.”

  Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problemă a clasei conducătoare româneşti de mâine.

  Rămâne un adevăr stabilit: România trebuie să fie condusă de români.

  Este cineva care susţine că România trebuie condusă de jidani?

  Dacă nu, atunci trebuie să admită că studenţimea română are dreptate şi că toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate aţâţările, toate uneltirile, toate nedreptăţile care se aruncă şi se vor arunca asupra acestui tineret românesc, îşi găsesc justificarea în războiul pe care jidănimea îl duce pentru exterminare românilor şi a celor mai buni luptători ai lor.

  PROBLEMA CULTURII NAŢIONALE.

  Un neam, punându-şi această problemă, cea mai gravă dintre toate, este ca şi cu un pom şi-ar pune problema fructelor sale.

  Când s-ar vedea, că din cauza copleşirii omizilor, el nu-şi mai poate împlini rostul său pe lume, nu mai poate rodi, atunci şi-ar pune cea mai tristă problemă, mai mare decât problema însăşi a vieţii, pentru că, văzându-şi desfiinţat scopul vieţii, ar fi mai dureros pentru el decât dacă i s-ar desfiinţa viaţa însăşi. Cele mai mari dureri sunt ale sforţărilor inutile, fiindcă sunt durerile care rezultă din conştiinţa îngrozitoare a inutilităţii vieţii.

  E îngrozitor! Noi, poporul român, să nu mai putem da roadele noastre? Să nu avem o cultură românească, a noastră, a neamului, a sângelui nostru, care să strălucească în lume alături de roadele altor neamuri? Să fim noi condamnaţi astăzi de a ne prezenta în faţa lumii întregi cu produse de esenţă jidănească?

  Astăzi, în ultimul moment, când lumea aşteaptă ca poporul român să apară cu rodul sângelui şi geniului său naţional, noi să ne prezentăm cu o infecţie de caricatură culturală iudaică?

  Cu inima strânsă de durere, privim această problemă şi nu va fi român, care văzându-şi periclitată o întreagă istorie, să nu pună mâna pe armele sale, pentru a se apăra.

  Extrag din „Imperativul momentului istoric”, al profesorului Găvănescul, aceste nemuritoare rânduri: „Grija de căpetenie a neamului românesc tot aşa de hotărâtoare pentru fiinţa lui ca şi conservarea fizică este afirmarea lui în sfera vieţii ideale a omenirii.

  Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc.

  Nu se poate ca o cultură românească să crească dintr-o şcoală, organizaţie politică sau economică de caracter străin.

  O instituţie ca funcţiune a vieţii naţionale poartă caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dă fiinţă este românesc.”

  În faţa situaţiei nenorocite, în faţa numărului invadatorilor care ne copleşesc, profesorul Găvănescul se întreabă plin de îngrijorare, punând problema şcolii şi a culturii naţionale: „Unde să se refugieze sufletele româneşti? Unde să scape de penibila impresie obsedantă a stării de exil în propria lor patrie?

  Afară de biserică, unde intră să se reculeagă în tihnă, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rămâne şcoala.

  Şcoala este cuibul ideal în care geniul naţional îşi adună progenitura, ca să o hrănească, să o crească, să o înveţe a zbura, să-i arate drumul înălţimilor, pe care numai el le cunoaşte, ca să ajungă acolo unde numai lui îi este dat să ajungă.

  Şcoala este locul de refugiu unde se acordează, se pregătesc strunele şi organele sufleteşti ale neamului, ca să intoneze o nouă simfonie, nemaiauzită în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise fiinţei lui şi numai fiinţei lui.

  Şcoala este sanctuarul unde se săvârşeşte marea taină a vieţii unui popor, unde sufletul etnic îşi distilează, în picături de lumină, esenţa lui nemuritoare, ca să fie turnată în forma ideală predestinată lui şi numai lui, de gândul creator al lumilor.

  Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca să participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul construcţiei lor, şi nu ştiu să sune decât nota neamului lor.

  Ce simfonie românească vei scoate din ele?

  Nu poate esenţa geniului naţional al altor suflete etnice să cristalizeze în altă formă, decât cea hotărâtoare lor de zămislirea popoarelor. Să scoateţi chip de neam românesc de esenţa naţională ebraică, maghiară, germană?”

  Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric”, pag. 64-68

  Dar nu numai că nu vor putea să creeze cultură românească, ci jidanii vor falsifica-o şi pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otrăvită.

  Şcoala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem puşi în situaţia de a renunţa la misiunea noastră de neam, de a renunţa la crearea unui culturi româneşti şi de pieri otrăviţi.

  REÎNTOARCEREA ÎN ŢARĂ.