class="p1">  Acestea toate, noi, studenţii ieşeni, spre deosebire de colegii noştri de la celelalte universităţi, le cunoşteam înainte de începerea mişcării studenţeşti, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu şi Găvănescul, din studiile şi cercetările făcute de noi la Societatea Studenţilor în Drept şi din ceea ce văzusem cu proprii noştri ochi şi simţiserăm în sufletul nostru.

  Era o problemă de mare conştiinţă care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovadă în plus: vedeam perfidia presei jidăneşti, vedeam reaua ei credinţă în toate împrejurările, vedeam aţâţările ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de linguşire şi de ridicare a oamenilor politici, a funcţionarilor, a autorităţilor, a scriitorilor, a preoţilor creştini care se pretau a face jocul intereselor jidăneşti; vedeam batjocura de care se învredniceau toţi cei ce aveau o atitudine românească, corectă, demnă sau care îndrăzneau să demaşte primejdia jidănească; vedeam necuviinţa cu care eram trataţi, noi, în propria noastră casă, ca şi cum ei ar fi fost aici stăpâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescândă amestecul îndrăzneţ al acestor musafiri nepoftiţi în cele mai intime probleme de viaţă românească: religie, cultură, artă, politică, căutând ei a trasa liniile pe care să se mişte destinul neamului nostru.

  Pe mine, cu mintea mea de tânăr, aproape copil, multă vreme m-au chinuit aceste gânduri, în căutarea unor soluţii.

  Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la luptă şi care m-au mângâiat şi întărit în ceasuri de suferinţă au fost: 1. Conştiinţa primejdiei de moarte în care se află neamul nostru şi viitorul lui.

  2. Dragostea pentru pământ şi mila pentru orice loc glorios şi sfânt, batjocorit şi pângărit astăzi de jidani.

  3. Mila de oasele celor care au murit pentru ţară.

  4. Sentimentul de revoltă faţă de ofensele, de batjocura şi de călcarea în picioare de către străinul duşman, a demnităţii noastre de oameni şi de români.

  De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire a mişcării studenţeşti, m-am hotărât să mă întorc în ţară, pentru ca să lupt şi eu alături de camarazii mei.

  Peste puţin timp trenul mă ducea spre casă. De la Cracovia am dat o telegramă studenţilor din Cemăuţi, care m-au aşteptat la gară. Aici am stat două zile. Universitatea era închisă. Studenţii care o străjuiau păreau nişte soldaţi în slujba ţării lor, cu sufletul luminat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa şi sfânta lor acţiune. Cauza pentru care se înfrăţiseră şi luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârşitelor lor lipsuri şi nevoi.

  Fruntaşii luptători de la Cemăuţi erau: Tudose Popescu, fiul bătrânului preot din Mirceşti, Dâmboviţa, student în al treilea an la Teologie, apoi Dănileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc.

  M-am informat asupra planului lor de luptă. Era grevă generală până la victorie, adică până la rezolvarea de către guvern a punctelor din moţiunea de la 10 decembrie în frunte cu „numerus clausus”.

  Nu mi s-a părut bun.

  În capul meu a încolţit planul următor: a. Mişcarea studenţească trebuie să se extindă asupra întregului popor român. Mişcarea studenţească mărginită în cadrul Universităţii să se transforme în mişcare naţională a românilor, pentru că, pe de o parte, problema jidănească nu este o problemă numai a Universităţii, ci a naţiei româneşti, şi, pe de altă parte, Universitatea singură nu o poate rezolva.

  b. Această mişcare naţională trebuie încadrată într-o organizaţie sub o singură comandă.

  c. Scopul acestei organizaţii trebuie să fie lupta pentru aducerea la guvernare a mişcării naţionale, care va rezolva şi „numerus clausus” şi toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afara acestei mişcări nu va rezolva problema naţională.

  d. În vederea acestora, studenţimea să pregătească o mare adunare naţională a românilor din toate straturile sociale, care să însemneze şi începutul noii organizaţii.

  e. Pentru executarea adunării, fiecare universitate să facă atâtea steaguri câte judeţe are provincia respectivă. Pânza acestor steaguri să fie dusă şi predată de către o delegaţie de studenţi, unui cunoscut naţionalist pe care delegaţia îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta îşi va aduna în jurul lui un grup de fruntaşi din oraş şi întreg judeţul şi la primirea telegramei, care urma să anunţe cu o săptămână înainte data şi locul adunării, să pornească cu pânza steagului şi cu toţi oamenii săi spre locul indicat.

  f. Pentru ca adunarea să nu fie împiedicată de guvern, toate pregătirile se vor face în tăcere, păstrându-se discreţia asupra datei.

  Într-o sală a căminului, am expus acest plan în faţa unui număr de 50 de luptători.

  Ei l-au găsit bun. Atunci s-au strâns bani de la toţi, s-a cumpărat pânza necesară şi pe loc, în acea sală, studentele au făcut steaguri pentru judeţele Bucovinei.

  LA IAŞI.

  La Iaşi m-am întâlnit cu toţi foştii mei camarazi.

  Le-am expus şi lor planul. S-au făcut şi aici steagurile, în prima zi, de către studente, pentru toate oraşele din Moldova şi Basarabia.

  Pe profesorul Cuza nu l-am găsit. Era plecat la Bucureşti cu profesorul Şumuleanu şi cu tatăl meu, în vederea unei adunări în capitală.

  LA BUCUREŞTI.

  A doua zi am plecat la Bucureşti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Şumuleanu şi tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidăneşti, fiind copleşiţi de batjocuri, de lovituri şi chiar de răni, şi care astăzi trăiau marea satisfacţie de a vedea tot tineretul cult al ţării, în număr de peste 30.000, înălţând steaguri de luptă pentru credinţa pe care ei o viaţă întreagă o slujiseră.

  La Bucureşti însă, gândurile mele n-au fost primite cu acelaşi entuziasm. Întâi, pentru că am găsit oarece rezistenţă la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma să creăm o mişcare naţională şi să-l proclamăm şef al acestei mişcări, în adunarea ce urma să se ţină, profesorul Cuza a găsit că planul nu