— Noi n-avem nevoie de organizare, mişcarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase.

  Eu am insistat, comparând o mişcare de mase cu un puţ de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucneşte, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăştia în toate părţile. Am plecat însă fără rezultat. A doua zi, profesorul Şumuleanu şi cu tatăl meu l-au convins.

  Dar mă izbeam de o greutate la care nu mă aşteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare a studenţilor să găsea în plină vigoare sufletească. Deşi i se închisese toate cantinele, deşi i se închisese porţile tuturor căminelor, studenţimea rămânând pe drumuri fără masă şi casă în miezul iernii, totuşi se afla în plin avânt sub protecţia admirabilă a românilor din capitală, care, de a doua zi, şi-au deschis larg porţile caselor, găzduind şi dând masă la peste 8.000 de studenţi luptători. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la luptă, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau răni.

  Eu însă, nu aveam nici o legătură cu această masă. Nu cunoşteam pe nimeni. Prin studentul Fănică Anastasescu, care era administratorul revistei „Apărarea Naţională”, am început a cunoaşte pe câte cineva. Conducătorii mişcării studenţeşti din Bucureşti, aveam impresia că nu erau suficient de orientaţi, pentru că, deşi elemente de elită, cu distinse calităţi intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, s-au găsit pe neaşteptate în fruntea unei mişcări, la care nu se gândiseră până atunci. De altfel, fiind mulţi, fiecare avea câte o părere deosebită. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Creţu, Dănulescu, Simionescu, Râpeanu, Rovenţa şi alţii. Masa era războinică, o parte din conducători însă, credeau că-i mai cuminte să potolească spiritele.

  Pe de altă parte şi lipsa lor de pregătire în această direcţie, şi contactul nepotrivit cu oamenii politici îi făcuseră să încerce într-o oarecare măsură, cel puţin pe unii dintre ei, transpunerea mişcării pe plan material, lucru neadmisibil, după părerea mea. Căci aceasta ar fi fost ca şi cum cineva ar spune: 1. Luptăm pentru a cuceri ţara din mâinile jidanilor; 2. Luptăm pentru ca să ni se dea o pâine albă la masă; 3. Luptăm pentru două feluri de mâncare; 4. Luptăm pentru un pat bun; 5. Lucrăm pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disecţii etc.; 6. Luptăm pentru cămine; pentru ca la urmă să se spună, cu voce tare, de către autorităţi:

  — Cererile studenţilor au fost satisfăcute, guvernul a recunoscut starea de plâns a studenţimii şi marea ei mizerie etc. Din cele şase puncte cerute de studenţi, cinci au fost admise şi anume: aparate pentru disecţii, aparate pentru laboratorii, câte două pâini albe pe fiecare zi, câte două feluri de mâncare, trei cămine studenţeşti cu paturi bune etc.

  Iar despre punctul întâi: salvarea ţării din mâinile jidănimii, să nu se spună nimic, motivându-se, că au fost admise de guvern cinci puncte din şase.

  De la începutul mişcării studenţeşti, întreaga presă jidănească a căutat să transpună mişcarea pe acest pan material.

  Obiectivul mişcării să fie „o pâine”.

  Pentru ca adevăratul obiectiv – jidanul – să scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa că şi politicienii români puneau problema la fel: – trebuie să li se dea studenţilor cămine, hrană etc.

  După cum am mai spus, o parte din conducerea de la Bucureşti, înclina pe această pantă, pe care dacă ar fi apucat studenţimea, s-ar fi abătut de la adevărata ei misiune.

  Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleanţele formulate de studenţime.

  Pentru că, ziceam eu, şi zic şi astăzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseseră la marea mişcare pe studenţi, ci dimpotrivă, părăsirea grijii oricăror nevoi şi oricăror lipsuri, oricăror interese, oricăror suferinţe personale sau chiar familiale, uitarea acestora de către studenţii români şi integrarea lor cu toată fiinţa în grijile, nevoile şi aspiraţiunile neamului lor. Aceasta şi numai aceasta le dădea lumina sfântă din ochi.

  Mişcarea studenţească n-a fost o mişcare de revendicări materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generaţii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

  Pe de altă parte, aici, la Bucureşti, predomina ideea: mişcarea studenţească trebuie să se menţină în cadrul universităţii, să rămână o mişcare academică, să nu se transforme într-o mişcare cu caracter politic. Această opiniune însă era complet greşită, căci coincidea cu interesele jidanilor şi ale partidelor, care aveau tot interesul să localizeze chestiunea numai la universitate, şi acolo, printr-un mijloc oarecare, s-o stingă.

  Părerea noastră era că noi nu facem mişcare pentru mişcare, ci mişcare pentru victorie. Or forţele studenţeşti nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie forţele studenţilor, unite cu ale celorlalţi români.

  Conducătorii bucureşteni mai erau împotriva proclamării profesorului Cuza ca preşedinte al unei eventuale organizaţii. Ei susţineau că nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea acţiune. Eu susţineam că trebuie să-l ajutăm, aşa cum este.

  În sfârşit, cei de la Bucureşti aveau o foarte mare rezervă faţă de mine. Mă durea, căci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat şi mai sfânt în inima lui, cu dorinţa vie de a conlucra pe calea dea mai bună pentru ţară. Poate că necunoscându-mă, erau îndreptăţiţi să fie rezervaţi.

  Pentru aceste motive, la Bucureşti, am întâmpinat rezistenţă. De aceea, am început să lucrez în afara comitetului şi nu am făcut decât trei-patru steaguri.

  LA CLUJ.

  La Cluj am plecat cu Alexandru Ghica, unul dintre cei trei copii ai doamnei Constanţa Ghica din Iaşi, strănepoţi de domnitor şi care, în tot timpul mişcării studenţeşti, s-au purtat impecabil.

  La preşedinţia centrului studenţesc era Alexa, un element cumpătat şi bun. M-a întâmpinat cu aceleaşi argumentări şi în privinţa orientării studenţimii şi cu privire la proclamare profesorului Cuza ca preşedinte al noii mişcări. Masa studenţească era dârză şi plină de avânt. Atunci am