: un tânăr ager şi de talent. Avea aceleaşi păreri ca Alexa. Am încercat să-l conving pe el, dar fără rezultat. Îmi era tare greu. Nu cunoşteam pe nimeni. Totuşi, am găsit câţiva studenţi: Corneliu Georgescu , student în Farmacie, Isac Mocanu de la Litere, Crâşmaru de la Medicină, Iustin Ilieşu etc. Am făcut un steag şi în casă la căpitanul Şiancu , care din primul moment s-a alăturat cu dragoste acţiunii noastre; am jurat cu toţii pe acest steag.

  ADUNAREA DE LA IAŞI DIN 4 MARTIE 1923

  ÎNFIINŢARE LIGII APĂRĂRII NAŢIONALE CREŞTINE.

  Reîntors de la Iaşi, aveam în faţă două drumuri pe care trebuia să activez paralel:

  I. Pregătirea adunării pentru care se făcuseră steagurile în toate universităţile.

  II. Continuarea mişcării studenţeşti, menţinerea grevei generale.

  La primul punct, cea mai mare dificultate nu era nici lipsa de oameni, nici lipsa de organizare, nici măsurile guvernului. Cea mai mare dificultate o aveam de data aceasta, nu în dezaprobarea acestui plan, ci în lipsa de entuziasm pentru el a profesorului Cuza.

  Profesorul Cuza nu era suficient convins de necesitatea organizării, iar pe de altă parte nu credea în posibilitatea reuşitei adunării care urma să aibă loc.

  La punctul II aveam dificultăţi serioase în conducerea centrelor studenţeşti din Bucureşti şi Cluj, care dificultăţi împiedicau existenţa unui punct de vedere unitar, ca plan de luptă în jurul căruia să se poată realiza o unitate perfectă a acestei lumi noi, ridicată cu toate puterile ei ca să înfrunte şi vrăjmaşul şi toate păcatele noastre trecute.

  Nici conducătorii şi nici masa acestor centre: a. nu cunoşteau problema jidănească şi mai ales nu cunoşteau pe jidani. Nu cunoşteau puterea iudaică, modul ei de a gândi şi de acţiona. Pornisem la război şi nu ne cunoşteam adversarul; b. credeau că guvernul de atunci, liberal sau eventual un altul, care ar veni după el şi căruia noi i-am promite sprijinul nostru ne-ar satisface doleanţele cerute.

  De aceea, ei se aşezau mai mult pe terenul diplomaţiei. Credeau că până la sfârşit vor putea convinge pe oamenii politici de dreptatea cauzei studenţeşti. Cred că nimic nu e mai penibil decât să discuţi o problemă cu oameni care nu cunosc nici cele mai elementare linii ale ei. Faţă de această situaţie de la punctul II am luat următoarele măsuri: 1. Câţiva delegaţi buni ai centrului Iaşi să ia parte regulat la şedinţele comitetului central de la Bucureşti (şedinţele acestui comitet se ţineau regulat de două şi de trei ori pe săptămână. Începeau pe la nouă seara şi continuau până la trei noaptea, patru, cinci şi chiar şapte dimineaţa, discutându-se în contradictoriu. Pentru mulţi dintre participanţii de atunci, singurele amintiri despre mişcarea studenţească au rămas aceste şedinţe şi luptele retorice din sânul comitetului).

  2. Crearea la Bucureşti şi Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptători din masa studenţească, care să lucreze în afară de directivele centrului respectiv.

  La Cluj şi la Bucureşti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucureşti existau chiar în comitet, unde conducerea se izbea la fiecare şedinţă de o fermă opoziţie. LA Bucureşti, Ibrăileanu, delegatul Iaşiului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârză a lui Simionescu, conducătorul mediciniştilor, a menţinut studenţimea în spiritul cel adevărat.

  În chestiunea pregătirii adunării, situaţia era aceasta, după veştile primite de la Iaşi: în două săptămâni se împărţiseră peste 40 de steaguri în 40 de judeţe, la oameni de încredere. Era şi natural ca după două luni de mişcare studenţească, de grevă generală la toate universităţile, sufletul românilor să clocotească şi ei să se ridice de pretutindeni, aşteptând un cuvânt de ordine. Steagurile şi vestea adunării sosieră la timp.

  Profesorul Cuza vroia să fixeze data adunării prin luna mai, ca fiind primăvară să vină mai multă lume. Părerea mea însă era ca adunarea să se facă cât mai repede pentru următoarele raţiuni: 1. Toată lumea, ridicată în jurul mişcării studenţeşti aştepta un semnal de comandă, pentru a se putea închega, a se lămuri şi pentru a putea acţiona după un plan stabilit.

  2. Îmi era teamă că jidănimea şi masoneria, dându-şi seama de situaţie, să nu pornească iniţiativa unei organizaţii pseudo-naţionaliste, pentru a capta elementele şi a îndruma astfel mişcarea pe o linie moartă. În orice caz, aceasta ar fi născut o confuzie în minţile românilor, fapt care nu era deloc dorit.

  3. Era necesară însăşi menţinerea frontului mişcării studenţeşti, pentru că războiul nu era uşor de purtat: lovituri din partea guvernului, lovituri din partea autorităţilor, lovituri din partea părinţilor, lovituri din partea profesorilor, sărăcie, foame, frig. O ridicare de mase româneşti, care să ia apărarea cauzei lor, care să le trimită un cuvânt de bine, de îndemn, de îmbărbătare, ar fi înviorat întreg frontul acestei mişcări.

  4. În sfârşit, pentru că mii de studenţi stăteau şi nu ştiau ce să facă; făcuseră o manifestaţie, două, trei; o întrunire, două, trei… Dar sunt două luni. Lumea aceasta trebuie să aibă ceva de făcut. Odată născută noua organizaţie, pentru toată această mulţime, ajunsă la epuizarea mijloacelor ei de acţiune, se va deschide larg câmp de activitate.

  Ea va avea de a doua zi de lucru, îndreptându-se asupra satelor, spre a le organiza şi spre a le insufla credinţa cea nouă.

  4 MARTIE 1923

  Profesorul Cuza fixează ziua de duminică, 4 martie. Locul adunării, la Iaşi.

  Fusesem invitat la masă de profesor. Acolo s-a pus problema numelui organizaţiei care trebuia să ia fiinţă. Căpitanul Lefter spune: Partidul Apărării Naţionale, ca în Franţa. Mie mi s-a părut frumos. Profesorul Cuza adăugat:

  — Nu partid, ligă: „Liga Apărării Naţionale Creştine”.

  Aşa a rămas.

  Eu am dat atunci telegrame la Cemăuţi şi Cluj, cu următorul conţinut: „Nunta la Iaşi, 4 martie”.

  Apoi m-am ocupat până în cele mai mici amănunte cu pregătirea adunării. Planul a fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul Şumuleanu şi tatăl meu: la Mitropolie, rugăciune; la Universitate,