— 12 şi din nou 24. Asta e ciudat rău.

Se întoarse la paginile anterioare. Cele câteva pagini erau răzleţe, din capitole diferite, ca şi cum cel care le alesese voia să facă un fel de trecere în revistă, de exemplificare. Pe unele erau cifre, pe altele litere care nu însemnau nimic. Partea cea mai consistentă era din Apocalipsă. Paginile fuseseră fotografiate două câte două – adică o extensie pe fiecare fotocopie şi nu individual. Chiar înainte de Apocalipsă, pe pagina din stânga, care era goală în toate exemplarele pe care le văzuse Charles, era un text incomplet de doar câteva rânduri. Textul părea doar jumătatea din partea dreaptă a unui pergament care fusese rupt în două. Literele erau aceleaşi cu cele din restul Bibliei. Partea din stânga lipsea. Până şi forma în care era aşezat textul arăta ca şi când ar fi fost rupt arbitrar, deşi pagina era întreagă. Era ca şi cum cineva suprapusese o parte dintr-un pergament rupt peste pagina goală a Bibliei. Textul îi păru, în acea lumină, neinteligibil lui Charles. Era mai neclar şi mult mai mic decât celelalte. Părea că aparatul de fotografiat care o făcuse prinsese lumina exact în acel loc. Sau ieşise din zona de claritate. Lui Charles i se păru cunoscut acel text, dar cum nu ştia de unde să îl ia şi lumina era mult prea slabă, nu insistă.

— Cineva s-a distrat pe aici. Şi a mâzgălit paginile astea. Ele par făcute cu acelaşi tipar, însă în lipsa originalului nu ne putem da seama.

— Sau e o copie inedită, fu de părere Christa.

Charles cântări această posibilitate. Mai răsfoi un pic şi când îndreptă mâna să stingă lumina întoarse cumva paginile, astfel încât privirea îi căzu pe ultima. În stânga era finalul Apocalipsei. În dreapta însă… Se opri şi privi cu atenţie. Un alt text coerent care i se păru ciudat. Citi. Cunoştinţele lui de latină erau de un nivel bun. Avusese nevoie să citească multe materiale în original, iar în Evul Mediu limba latină era limba oficială a textelor. Charles era de părere că nu poate exista un intelectual care nu poate înţelege latina, greaca veche şi germana.

Urmărea textul şi nu îi venea să creadă. Nu numai că înţelegea tot, dar îl şi recunoştea. Începu să râdă în hohote.

După ce toată reprezentaţia se încheiase, Werner îi spuse Bellei să urmărească maşina cu care plecaseră cei trei, dar să păstreze distanţa şi să nu intervină în vreun fel decât cu aprobarea lui explicită. Dispozitivul de urmărire ataşat de la distanţă era foarte performant. După ce închise, îl sună pe Eastwood.

— S-a pus în mişcare.

— Am văzut, spuse şeful, apoi adăugă maliţios: Poate nu e chiar aşa de inteligent cum mi l-ai descris. Crede că am încurcat Bibliile. Nu a înţeles mesajul.

— Daţi-i un pic de timp, zise Werner.

Făcu o pauză ca pentru a cântări bine ce va spune şi adăugă:

— Fusul ăsta orar inversat îmi cam dă bătăi de cap. Acum e pe fugă şi Bella îl are sub control. Mă voi duce acasă. O să fiu, oricum, ţinut tot timpul la curent.

Câteva minute mai târziu un elicopter se înălţa de pe acoperişul clădirii principale. Elicea lui stârni praful deşertului Mojave şi se îndreptă ca o insectă gigantică şi rea spre oraşul Lancaster în Antelope Valley, acolo unde fusese odată ţinutul indienilor Piute.

Bella şi compania împachetară repede şi se urcară într-un Porsche Panamera care, de această dată, nu se mai grăbea niciunde. Bella puse capul pe tetiera comodă a maşinii şi adormi pe loc.

Profesorul se zguduia de râs. Ceilalţi doi îl priveau contrariaţi. Încercară să îşi explice ce declanşase această criză. O puneau pe seama tensiunii şi a nervozităţii acelei zile extrem de neobişnuite. Printre sughiţuri, Charles încercă să vorbească:

— Suntem victimele unei farse de proporţii gigantice. O bătaie de joc fără margini. Dar foarte elaborată, într-adevăr!

Christa nu ştia cum să reacţioneze, iar agentul îl privea consternat. Nu se mai uita la drum aproape deloc. Brusc, Charles se opri din râs şi urlă la agent:

— Opreşte! Opreşte dracului maşina asta! N-auzi?

Reacţia aceasta fusese atât de neaşteptată, încât agentul frână brusc în mijlocul drumului. În timp ce cobora, Charles urla:

— Nu e niciun mort nicăieri. S-au distrat pe seama mea. V-aţi distrat toţi pe seama mea. Şi cu toată povestea cu sabia. Şi cu unchiul meu. Cât de cretin să fiu să pun botul aşa. Probabil după ce am plecat, omul s-a ridicat şi s-a prăpădit de râs. Împreună cu complicii lui. Şi voi sunteţi complicii lui. FBI, Interpol. Atât să fiu de idiot? Cineva care ştia la ce lucrez mi-a făcut farsa asta atât de sofisticată.

În timp ce striga ajunse în spatele maşinii şi trăgea de uşa din spate încercând să o deschidă. Se dădu jos şi agentul, iar Christa îşi prinsese capul în palme. Tocmai când agentul ajunse în spate, Charles reluă monologul:

— Vampiri şi morţi, cruci şi diavoli. Ce bătaie de joc! exclamă el, apoi îşi împinse capul înspre faţa agentului şi urlă: Deschide uşa!

Calm, agentul îl întrebă de ce.

— Fiindcă nu ai niciun cadavru aici. Totul e legat de bancul ăsta macabru! Care e planul? Mă duceţi la Bucureşti într-un bunker şi acolo, când aprindeţi lumina, o gaşcă de cretini o să strige „Surprise”?

— Cadavrele sunt cât se poate de reale. Vă asigur. Sunteţi sub şoc de mai multe ore şi abia acum vă reveniţi. Vă rog, încercaţi să vă calmaţi.

— Sunt calm, rosti Charles cu o voce joasă. Deschide uşa!

Agentul îi făcu pe plac. În timp ce urcă şi se aplecă asupra unui cadavru continuă să bombăne:

— Sunteţi tari, mari maeştri în înscenări! Şi mirosul ăsta!

Deschise sacul.

— Meritaţi un Oscar pentru producţie!

Prinse cadavrul de braţ şi îl trase afară.

— Haide să vedem din ce e făcută păpuşa asta.

Apoi amuţi. Mortul era ţeapăn şi începuse să se lichefieze. Lui Charles i se făcu rău. Sări din maşină şi vomită.