eşti Kumiko pentru că foarte multe fire ale evenimentelor mă conduc spre această concluzie. Mi-ai telefonat de aici, încercând să-mi spui un secret, un secret de-al tău, un secret pe care Kumiko cea adevărată din lumea reală nu mi l-ar fi putut spune. Faci asta pentru ea… Foloseşti cuvinte care sunt de fapt coduri secrete.

  N-a zis nimic o vreme. A ridicat paharul şi a mai băut o gură de whisky.

  — Nu ştiu ce să zic. Dacă tu crezi aşa, s-ar putea să ai dreptate. Poate că sunt chiar Kumiko, dar nici eu nu bag mâna-n foc. Dacă e adevărat… Dacă eu sunt Kumiko… ar trebui să-ţi pot vorbi cu vocea ei, nu? Lucrurile sunt cam complicate, dar pe tine nu te deranjează, nu-i aşa?

  — Nu mă deranjează.

  Mi s-a părut că vocea mea îşi pierduse iar calmul şi suna ireală.

  Şi-a dres glasul.

  — Dacă aşa stau lucrurile… Nu-i chiar simplu… Te grăbeşti? N-ai putea să mai stai?

  — Nu prea ştiu.

  — Aşteaptă puţin. Scuză-mă… Imediat. Am aşteptat.

  — Deci, ai venit aici special în căutarea mea. Voiai să ne întâlnim? Răsună din întuneric vocea adevărată a lui Kumiko.

  Nu îi mai auzisem glasul din dimineaţa aceea de vară când i-am închis fermoarul rochiei, îşi dăduse cu parfum după urechi, un parfum primit de la cineva. Plecase de acasă în ziua aceea, fără să se mai întoarcă. Fie că era adevărată sau falsă vocea din întuneric, ea m-a făcut să-mi amintesc de dimineaţa aceea. Simţeam mirosul parfumului în nări şi vedeam pielea albă a spatelui ei. Amintirea era puternică şi atârna greu îtt beznă… Poate mai puternică şi mai grea decât în realitate. Am strâns şi mai tare căciula în mâini. '

  — Să fiu sincer, n-am venit doar să te întâlnesc, ci să te ia” înapoi.

  Ea respiră uşurată.

  — De ce ţii atât de mult să mă iei înapoi?

  — Pentru că te iubesc şi ştiu că mă iubeşti şi ai nevoie de mine.

  — Eşti cam sigur pe tine, spuse Kumiko – sau vocea lui Kumiko. Tonul ei nu mi s-a părut dispreţuitor, dar nici cald.

  Mi s-a părut că frapiera din camera alăturată îşi schimbă poziţia. Cel puţin asta auzeam.

  — Ca să te iau înapoi, trebuie să rezolv totuşi nişte enigme.

  — Nu-i cam târziu să te apuci de aşa ceva? Am crezut că nu ai atât de mult timp la dispoziţie.

  Avea dreptate. Nu prea mai aveam timp şi mă copleşeau problemele la care trebuia să mă gândesc. Mi-am şters sudoarea de pe frunte cu dosul palmei. Era ultima mea şansă probabil. Trebuia să cuget bine.

  — Aş vrea să mă ajuţi, am spus.

  — Păi, ştiu eu? S-ar putea să nu fiu în stare, dar voi încerca.

  — Primul lucru pe care vreau să-l ştiu este de ce a trebuit să mă părăseşti. Vreau să aflu motivul adevărat. Ştiu foarte bine ce mi-ai scris în scrisoare – că ai pe altcineva. Am citit-o şi-am recitit-o. Ar putea fi şi asta o explicaţie, dar eu nu pot crede că e motivul real. Nu-mi sună adevărat. Nu spun că e minciună, dar eu nu o văd decât ca pe o alegorie.

  — Alegorie? Părea de-a dreptul şocată. Poate nu ştiu eu ce-i aia alegorie, dar nu mi se pare că afirmaţia pe care am făcut-o – şi anume că m-am culcat cu alt bărbat – sună a alegorie.

  — Eu vreau să spun că nu e altceva decât o explicaţie de dragul explicaţiei şi nimic mai mult… Dar explicaţia aceea nu duce nicăieri… Pluteşte doar la suprafaţă. Cu cât citeam scrisoarea, cu atât simţeam mai mult lucrul acesta. Trebuie să existe un motiv mai serios, mai real şi sunt sigur că e implicat Noboru Wataya în el.

  I-am simţit ochii fixându-mă în întuneric şi în clipa aceea m-am gândit că poate mă şi vedea.

  — E implicat Noboru Wataya? Cum? Întrebă vocea lui Kumiko.

  — Evenimentele prin care am trecut au fost extrem de complicate. Au apărut între timp tot felul de personaje, s-au întâmplat lucruri ciudate unul după altul, iar când încerc să le pun în ordine, nu mai înţeleg chiar nimic. Dacă le privesc de la o oarecare distanţă, mi se par mai clare. Ceea ce nu pricep este de ce ai plecat din lumea mea şi ai intrat în cea a lui Noboru Wataya. Importantă este schimbarea. Chiar dacă ţi-ai găsit pe altcineva, aspectul acesta trece pe locul al doilea, nu e decât o faţadă a problemei şi tocmai asta vreau să lămuresc. A înclinat puţin paharul în întuneric. Am privit spre locul de unde venise sunetul acela abia perceptibil, dar nu i-am zărit mişcările. Sigur fusese o iluzie.

  — Oamenii nu trimit întotdeauna mesaje cu intenţia de a comunica adevărul, domnule Okada. Vocea nu mai era a lui Kumiko şi nici vocea aceea de fetiţă alintată de la început. Era o voce nouă, care aparţinea altcuiva. Părea echilibrată şi inteligentă. Şi as vrea să vă mai spun ceva: oamenii nu se întâlnesc întotdeauna unii cu alţii pentru a-şi dezvălui propria identitate, înţelegeţi ce vreau să spun, domnule Okada?

  — Kumiko voia totuşi să-mi comunice ceva. Fie că era adevărat sau nu, ea încerca să mă roage ceva. Pentru mine acesta era adevărul.

  Simţeam că întunericul din jurul meu creşte în intensitate, la fel cum se apropie lăsarea serii fără nici un avertisment. Trebuia să mă grăbesc, nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie. Vor pleca în căutarea mea de îndată ce se vor aprinde luminile. M-am decis să îmbrac în cuvinte gândurile care mi se conturaseră încet în minte.

  — S-ar putea să fie de vină doar imaginaţia mea, dar îndrăznesc să mărturisesc că există o tendinţă moştenită în familia Wataya. Nu ştiu ce-ar putea fi, dar cred că e o genă de care ţi-e