Black Pedro aştepta dincolo de gura hambarului, după perdeaua de flăcări, cu puşca în mînă, tremurînd.

― Înapoi! Hummm!

Ismail puse mîna pe cange şi se repezi spre el, înfruntînd ţeava puştii, care îşi căsca gura ghintuită, crescînd, pînă ce se lărgi cît o gură de tun – şi trosni.

Nu auzi nici acum bubuitura, nu mai văzu nici flacăra, fiindcă totul era o flacără în jur – îşi simţi numai osul genunchiului pîrîind şi se prăbuşi, cu faţa în jos, peste bocaport; înăuntrul magaziei torţa metisului sfîrîia pe nisipul auriu – ardea culcuşul lui Gherasim, cu miros de lînă pîrlîtă, ardeau şalvarii albaştri în cui. Graurul amuţise, ţeapăn, înăbuşit de fum, cu aripile prinse în gratii.

― Jos puşca! răcni bucătarul, ridicîndu-se pe un singur picior, cu cangea în mîini.

Un glonţ îi piui pe la urechi, altul îi arse pielea gîtului, ca un fier înroşit. Pe urmă simţi o izbitură de baros în coaste şi căzu din nou în genunchi.

Black Pedro se trăgea de-a-ndăratelea spre prova, împiedicîndu-se în parîme, tremurînd cu puşca în mîini, îngrozit. Toată viaţa dorise să aibă o puşcă, a lui, şi acum vedea, cu spaimă, că puşca nu era făcătoare de minuni. Omul din faţa sa, roşu de sîngele focului şi de propriul lui sînge, se tîra spre el, cu cangea pe sus – şi dacă nici ultimul glonţ nu-l culca la pămînt…

― Înapoi! mugi metisul. Hummm!

Ismail simţi glonţul undeva, în trup, dar nu mai ştia unde, fiindcă tot trupul îi era ciuruit – şi se tîrî înainte, mînat de flăcările care veneau după el, pe firele de smoală dintre scîndurile punţii, îmboldindu-l necontenit.

Cînd îl văzu la doi paşi, Black Pedro aruncă arma din mîini, se trase înapoi, se împiedică în ancoră şi se prăbuşi pe spate, cu spinarea în parapet.

― Nu mă omorî! Hummm! Nu mă omorî! hohoti, strîngîndu-şi mîinile pe piept, făcîndu-se mic.

Acum cangea era deasupra lui, o clipă şi l-ar fi străpuns. Dar fierul omorîtor şovăi; Ismail se clătina, gata să cadă în brînci. În clipa aceea, metisul se răsuci, făcu un salt şi se prăvăli peste parapet, urlînd…

Pirogile alcalufilor se dezlipeau de mal, întinzînd pe apă un şir dantelat de făclii…

Cînd Gherasim şi ceilalţi se năpustiră pe bord, uzi, gîfîind, Ismail, în genunchi, arunca ultima găleată cu apă peste focul învins. Mirosea a tăciuni stinşi, a fum, a lemn ud, dar singura flacără pe punte rămînea sîngele lui.

― Salteaua am ars, Gherasim! zise bucătarul obidit, şi se prăbuşi.

Găleata se rostogoli departe, zdrăngănind îndelung. Cîrmaciul îngenunche lîngă rănit.

― Viteazule, viteazule! zise, luîndu-l în braţe. Bunul meu Ismail!

În pădure se vedeau alte făclii, coborînd. Curînd auziră strigăte şi Haralamb, recunoscîndu-le, tresări:

― Iacă, vin şi-ai noştri! Măcar dacă s-ar fi grăbit c-o zi! Gherasime, eu iau barca, să-i aduc!

Ismail tresări: căpitanul se întorcea la timpul cel mai nepotrivit; inima, cîtă mai era vie în el, se chirci. Ridică mîna şi-i făcu semn cîrmaciului să-şi apropie urechea de gura lui.

― Gherasim…

Vorbea cu tăceri lungi, gîfîind:

― Nu spuneam la căpitan… Arătă cu mîna spre cabină, la pupa:

― Nu spuneam… că… am dormit… în patul lui! Capul îi căzu pe umăr, şi amuţi, căzut în leşin.

În prova pîlpîiau şters făclii. Sufletul nomad se întindea pe ape, spre apus, începîndu-şi exodul lung…

CAPITOLUL  XXXII

Viteazul Ismail

Şi iată, acuma, în loc să ia drumul cel mai uşor, spre răsărit, să străbată strîmtoarea Le Maire, în colţul de sud-est al Ţării de Foc, şi de acolo, ocolind capul San Diego, să intre de-a dreptul în Atlantic, Speranţa naviga spre apus, împotriva vîntului. Drum istovitor şi trist… Dar nu puteau să plece pe ocean, erau în căutarea unei aşezări omeneşti, a unui medic, a unui spital – trebuiau să salveze viaţa lui Ismail.

Acesta zăcea, fără simţiri, în cabina de la pupa, în patul lui Anton Lupan, şi te mirai că mai răsuflă, cu atîtea răni în trup, cu atîta sînge pierdut.

Speranţa ridică ancora îndată ce se iviră zorile peste peisajul răvăşit; ici-colea, unele case mai fumegau încă – şi asta era tot ce rămăsese din satul alcaluf.

― Muncirăm degeaba, domnule! zise cîrmaciul, amărît, privind pe ţărm, în timp ce se vira ancora.

― Nu, Gherasime! Truda noastră va rodi. Acum alcalufii au fugit, s-au împrăştiat printre insule, prin păduri, şi poate au să rătăcească aşa mult timp. Dar după ce le-o trece spaima, după ce-o da frigul, la toamnă, sînt sigur că au să se strîngă din nou şi au să se gospodărească pe seama lor. Topoarele au rămas la ei – şi pădurea are copaci destui.

Într-adevăr, călătorii care anul următor treceau pe canalul Beagle, găseau mai departe, spre apus, dincolo de Uşuaia, un sat nou, cu case de lemn, lucrate într-un chip neobişnuit pe aici, dar era peste putinţă să afli taina acestei aşezări noi.

Mai tîrziu alcalufii s-au rărit, erau, din nefericire, un popor care se stingea, şi în locul lor veneau colonişti argentinieni, deşi nici ei nu se îmbulzeau cine ştie cîţi, fiindcă furia aurului trecuse de mult. Numai numele satului dăinuia – Lopataia – şi mai dăinuieşte şi azi.

Căpitanul Speranţei nu greşise atunci…

― Da, Gherasime, ţine minte, truda noastră va rodi! repetă Anton Lupan, aruncînd o ultimă privire pe mal, spre munţi, dincolo de crestele cărora pămîntul Ţării de Foc azi nu-i mai era necunoscut.

Tristă întoarcere, dar îndeplinise, pînă la capăt, ceea ce avusese în gînd!

Sufla un vînt slab, de la sud-vest, şi goeleta, cu ghiurile în tribord, se tîra greoaie pe canal, spre apus. Adnana veghea la căpătîiul lui Ismail, iar echipajul repara stricăciunile pricinuite de foc – nu erau mari, se puteau înlătura din mers; arseseră scîndurile bocaportului, tenda, o parte din vela mică, dar aveau alta, luată de la Gibraltar; o parte din punte, arsă numai deasupra, şi o bucată de parapet, puteau să fie înlocuite mai tîrziu.

― Umblaţi mai încet, nu bocăniţi aşa! şopti Gherasim.

Nu bocănea nimeni, oamenii se mişcau în vîrful picioarelor, dar cîrmaciului tot i se părea că nu-s destul de grijulii.

La cotul canalului, după insulă, se ivi schoonerul văzut în ajun. Căpitanul lui, pe punte, cu binoclul la ochi, cerceta ţărmurile stăruitor şi parcă nedumerit.

― Halo Speranţa! strigă, cînd fură în dreptul lui. Anton Lupan se