― Halo! Ce doreşti?

― De unde veniţi?

― De-aici, de pe canal; am stat la ancoră, trei mile mai jos.

― N-aţi văzut un străin, un om înalt, blond…

― Aha! şopti Gherasim. Întreabă de neamţul lui Stricland.

― Erai cu el? strigă Anton Lupan.

― Da; a debarcat ieri seară şi nu ştiu ce-o fi păţit, că nu s-a mai întors.

― Schoonerul e al lui?

― Nu; al meu. L-a închiriat pe două luni.

― Ai primit banii?

― I-am şi prăpădit.

― Atunci poţi să te duci.

― Nu glumeşti?

― Fii liniştit! Îţi trimite vorbă prin mine să-ţi cauţi de nevoi… Cunoşti Uşuaia?

― Ca buzunarul meu.

― Noi o cunoaştem mai puţin. Vreun spital, vreun medic găsim?

― Întreabă la misiune de doctorul Joseph; e un franţuz cam posac, altminteri destul de priceput. Are şi ceva hapuri, face şi înţepături…

Dar vîntul era slab şi potrivnic şi Speranţa se mişca încet, cu două mile pe ceas, cu trei. Din cînd în cînd Anton Lupan cobora în cabină, la Ismail. Adnana stătea nemişcată la căpătîiul rănitului, cu lacrimi în ochi, în mirosul înăbuşitor de spirt, de tinctură de iod. Pansaseră rănile, strîns, cu feşe lungi, nici una nu mai sîngera, dar nu puteai şti cît sînge a rămas în trupul ciuruit. De astă-noapte Ismail nu-şi mai venise în simţiri.

― Ce face?

― Nu ştiu, respiră greu. Mai e mult?

― Da; nu avem vînt bun.

Căpitanul urca scările, cu umerii aduşi, împovărat de mîhnire, şi Adnana rămînea nemişcată în faţa rănitului.

― Să nu mori, Ismaile, auzi! şoptea, frîngîndu-şi mîinile într-un zbucium necontenit. Să nu mori! Te rog eu, Adnana! Mă auzi, dragul meu Ismail?

La Uşuaia ajunseră abia a doua zi seara, tîrziu. Anton Lupan găsi în port un colonist argentinian care se înduplecă să-l ducă la misiune, în schimbul unei sticle cu gin.

Ploua mărunt şi orbecăiră mult timp, înnoroindu-se pînă la genunchi, pe străzi fără lumini, şi în sfîrşit ajunseră la o capelă de zid. Alături, deasupra porţii ferecate cu drugi de fier, ardea un felinar strîmb.

Colonistul trase clopotul, satisfăcut. De multe ori trecînd pe aici ar fi vrut să se agaţe de el – în fiecare om întîrzie un copil –, dar îi lipsea îndrăzneala, era crescut în frica lui Dumnezeu şi se temea ca misionarii să nu-l pîrască în cer. Acum avea bun motiv; de aceea trăgea de clopot cu sîrg, rîzînd mulţumit, să-i ţină pe toată viaţa – plătea altcineva pentru el celui de sus.

Cu totul durase două ceasuri pînă ce doctorul Joseph să ajungă pe bord; misionarii nu-s totdeauna pregătiţi pentru nevoi trupeşti – preocuparea lor e sufletul omenesc – pentru asta sînt gata oricînd. Aşa îi spunea chiar el, lui Anton Lupan, pe drum, înotînd prin noroi. Poate se scuza, şi asta era încă destul.

Colonistul venea în urma lor, chicotind, el singur ştia de ce, poate pentru că-şi împlinise o dorinţă care îl chinuise mult timp.

Intrînd în cabină, doctorul Joseph se descoperi, se închină cucernic, cu gesturi rare de monah smerit, apoi se apropie de patul lui Ismail.

― O rană la umăr, bun! Să vedem, glonţul a intrat pe sub claviculă şi a ieşit prin omoplat. Bun, bun! Nici o fractură de os – se vindecă, bun! Ah, aici e mai rău, toracele perforat, glonţul a intrat prin stînga sternului, dar a deviat, bun, altfel atingea inima – nu scuipă sînge? – plămînul e întreg, ce noroc! Ah, încă o rană, în coapsa stîngă… Dar ce s-a întîmplat, aţi tras la semn în el? N-am văzut în viaţa mea un om mai ciuruit!

Ajungînd la genunchiul drept, doctorul se încruntă; numai o clipă, căci îndată îşi reluă aerul lui senin şi cucernic.

― Rotula şi capul femurului fărîmate, bun! Piciorul trebuie tăiat dar nu merită…

Căpitanul îl privi întrebător; doctorul arătă spre cer.

― Moare, fiul meu! Va intra în împărăţia celui de sus.

Adnana îşi muşcă pumnii, înăbuşindu-şi ţipătul. Anton Lupan era palid şi încremenit.

― Ar trebui să facem cele de cuviinţă, să-l împăcăm cu cerul, continuă doctorul Joseph.

Zicînd acestea, deschise trusa şi, dintre instrumentele medicale, dintre sticluţe şi cutii cu hapuri, scoase cu smerenie cele cuvenite pentru ritualul împărtăşaniei. Căpitanul îl privea, în vechea încremenire, fără să înţeleagă limpede ce se întîmplă.

― Dumneata eşti medic sau preot? îl întrebă, în sfîrşit.

― De amîndouă, fiule. Cînd trupul nu mai merge, trebuie să salvăm sufletul.

― Nu te osteni, părinte. E de credinţă mahomedană. Doctorul Joseph se trase un pas înapoi, cu un fel de groază, dar îndată sîngele îi veni în obraz şi ochii i se însufleţiră, aprinşi de ardoare.

Era un om scund şi grăsuţ, în haine negre, chel, cu pielea capului şi a obrajilor rozişoară, cu zulufi argintii la ceafă şi deasupra urechilor, ca o păpădie, cu ochelari în ramă de aur.

― Fiul meu, zise, înflăcărîndu-se, datoria mea este să încerc, înaintea morţii, să-l aduc la credinţa adevărată, ca să-i deschid drumul cerului.

― Ce e cu piciorul? întrebă Anton Lupan, ca şi cînd n-ar îi auzit celelalte cuvinte.

― Va face gangrenă…

Adnana începu să plîngă încet, în colţul cabinei.

― Nu i-l poţi amputa? întrebă căpitanul, simţind cum i se rupe ceva în inimă.

Medicul ridică braţele spre ceruri.

― Nu avem cele trebuitoare, fiul meu, răspunse, arătînd trusa, plină de odăjdii.

― Nici la misiune?

― Nu; singurul spital e la Punta Arenas!

Ploua, noaptea era neagră, apele canalului clipoceau, de smoală, nu se vedea vîrful bompresului, şi pînă la Punta Arenas erau trei sute cincizeci de mile!

― Ridicaţi ancora! porunci căpitanul, ieşind din cabină.

Speranţa naviga în noapte, prin ploaia subţire. Gherasim, la cîrmă, ţinea drumul după foşnetul valurilor care se spărgeau pe ţărmuri; ceilalţi toţi, îngrămădiţi la prova, sfredeleau întunericul, ascuţindu-şi ochii cu puteri nebănuite, să vadă, să simtă, să ghicească insulele, stîncile, primejdiile care le tăiau drumul.

Negrilă stătea chircit pe puntea udă, lîngă spiraiul cabinei; din cînd în cînd se ridica, privea înăuntru, zgîria geamul cu piciorul, scheuna, pînă ce Adnana ridica ochii şi-i făcea semn să se ducă încolo. Atunci cîinele pornea cu capul în pămînt, spre prova, se învîrtea pe lîngă oameni, cerşindu-le o vorbă, o lămurire, şi dacă vedea că nimănui nu-i arde de dînsul, se întorcea iarăşi lîngă spiraiul cabinei.

La miezul nopţii Ismail îşi veni în simţire; cînd deschise ochii, o văzu pe Adnana în faţă, priveghindu-l cu tristeţea şi bunătatea îngerilor izgoniţi din ceruri. Apoi recunoscu patul, cabina