căpitanului, şi obrazul lui, pînă atunci pămîntiu, luă culoarea bujorului; ehei, mai avea, viteazul Ismail, mai avea sînge în vine! Adnana îi zîmbi palid:

― Ai să te faci bine, da? Îmi făgăduieşti, Ismaile? Zîmbea, dar inima, în pieptul ei, se zbuciuma ca valurile mării.

Rănitul ceru să bea – bău un pahar de Cotnar, mai avea căpitanul cîteva sticle, dosite de Ieremia, unde nu ştia nimeni, apoi ceru demîncare; i se dădu peşte afumat, un fel de păstrăv prins în apele Oltişorului, şi slănină, şi iarăşi păstrăv, şi încă un pahar cu sucul învîrtoşat al viţei de vie. Ismail nu-şi putea mişca trupul zdrobit, dar înfuleca zdravăn, cît cinci, nu cît unul.

Pe punte, oamenii se priveau, treziţi ca din vise rele.

― Mănîncă?

― Mănîncă al naibii, mănîncă, nu glumă!

― Slavă Domnului! Acum se face bine! Speranţa orbecăia prin noapte, sub ploaia măruntă, rece, neostoită, împinsă de aceeaşi briză blajină. Din cînd în cînd, unul din oameni dădea o fugă la pupa şi îşi arunca ochii pe spirai, în cabina luminată puternic de lampa cea mare, luată de la Marsilia.

― Ce face?

― Bea vin!

― Ei, drăcie!

― Asta e sîngele, fraţilor – vedeţi voi –, se cere înlocuit. Dac-am avea vin negru, l-am înzdrăveni pînă mîine…

Credeau aşa, sau se amăgeau între dînşii, iar goeleta naviga molcom către apus, cu două noduri, cu trei cel mult.

După ce mîncă şi bău, Ismail mulţumi şi închise ochii; era cînd somn, cînd leşin. Aşa trecu noaptea, trecu ziua care veni, trecură alte zile şi alte nopţi, în şir. Oamenii coborau cîte unul, la patul rănitului; acesta deschidea ochii, vedea atîta dragoste pe chipurile lor pămîntii, încît se simţea fericit şi atunci cerea de mîncare, de băut.

― Are vînă tare, al naibii turc! zicea omul, întorcîndu-se sus.

― Vorbeşte mai frumos, nu ţi-e ruşine, nerodule! îl mustra altul, izbit de cuvintele lui.

Dar după ce cobora şi el în cabină şi se întorcea la ai săi, se pomenea clătinînd din cap, minunîndu-se cu aceleaşi vorbe ca ăl dinaintea lui:

― Aşa-i, măi frate, zdravăn, nu glumă, al ciorilor turc! Atunci noaptea aia, ziceam că nu mai apucă lumina zilei, şi acum uite la el, bea o sticlă de vin cît ai clipi!

― Altminteri nu-l prea ştiam beţiv.

― Aş! Sîngele, nu vă spuneam eu, sîngele, se cere înlocuit!

În acest chip vorbea echipajul, cuprins de nădejdi, în vreme ce Speranţa îşi vedea de drum. Aveau vînt schimbător, cînd dintr-un bord, cînd din altul, şi înaintau cîte zece, douăzeci de mile pe zi. Pe urmă se porneau furtuni, sau cădea uiliaul din munţi; atunci îşi găseau scăparea prin golfuri, sau pe după insule, gata să fie zdrobiţi de stînci.

Uneori noaptea cerul se nimerea senin, luna ieşea tîrîş de pe piscuri, frecîndu-şi burta de gheţarii adormiţi, şi la lumina ei goeleta îşi răsfrîngea umbra în apele plumburii, de-ai fi zis că-i altă corabie, o corabie fantomă care navighează cu chila în sus.

Totul în jur, munţii posomoriţi, ţărmurile cu stînci, insulele fumurii, apa canalului clipocind, păreau închipuiri, o lume de vis, numai tăcerea locului avea greutate şi contur, o simţeai învăluindu-te ca o mantie cu faldurile reci, apăsîndu-ţi răsuflarea, înăbuşindu-te, strîngîndu-te de gît. Oamenii îşi duceau mîna la grumaz, trăgeau aer adînc, gîfîind, şi se priveau, nedumeriţi.

Navigau de zece zile şi nu făcuseră nici un sfert din drum. Zadarnic ar fi aşteptat scăparea la Punta Arenas – acolo ar fi ajuns prea tîrziu –, scăparea era în trupul lui Ismail.

― Ce face?

― Tocmai a adormit.

― Dar de mîncat?

― Oho!

― Şi vin?

― Două pahare cu vîrf!

Oamenii se mişcau pe punte mai vioi, îşi făceau nădejdi, iar Negrilă, simţindu-i, scheuna fericit. Numai în cabină, la pupa, Anton Lupan şi Adnana se uitau unul la altul, din cînd în cînd, cu grele umbre de îngrijorare în priviri. Îl pansau pe Ismail în fiecare zi, rănile îşi strîngeau marginile, carnea creştea din ea însăşi la loc, numai genunchiul de cîtva timp începuse să se umfle şi se făcea vînăt. Înţelegeau, cu mîhnire, cu spaimă, tot ce avea să urmeze de aici.

Curînd, zîmbetul lui Ismail pieri, şi chipul, care i se înviorase, începu să se facă iar pămîntiu; zadarnic îl îmbiau cu paharul de vin; mîncarea, aşijderi, rămînea neatinsă, la căpătîi. Trecu încă o zi; pe fruntea rănitului curgeau sudori reci, apoi sudori fierbinţi şi trupul începu a-i dogorî.

Anton Lupan se uita pe hartă, deznădăjduit; gangrena venise, n-o mai puteau ocoli, nu aveau leac împotriva ei şi pînă la Punta Arenas mai puteau face trei săptămîni.

Drum lung, drum istovitor şi trist.

După încă o zi, Ismail închise ochii şi nu mai vorbi, dar noaptea, în timp ce la capul lui se aflau Adnana, căpitanul şi Gherasim, îl auziră cîntînd. Cînta din gît, subţire, cu glas de copil şi din ochii închişi i se prelingeau lacrimi, domoale, amestecîndu-se pe obraz cu sudorile fierbinţi.

Adnana se întoarse cu spatele şi începu să plîngă, încetişor, cu faţa în mîini. În liniştea cabinei se auzeau numai suspinul ei, şi glasul subţirel al lui Ismail, îngînînd gazelul de la Stambul:

„Bir ci ce cîîîz,

Adîn lalé…”

Haralamb ciocăni uşor în spirai, de sus:

― Gherasime!

― Ce-i?

― A stat vîntul; ce facem? Cîrmaciul blestemă printre dinţi:

― Hristosul lui de vînt! Tocmai cînd ne zorim mai mult!

― Acum e totuna, Gherasime! îl linişti Anton Lupan, bătîndu-l pe umăr, cu un gest obosit. Degeaba ne mai grăbim…

― Moare, domnule?

― Nu ştiu; puroiul se ridică în sus. Vezi unde sîntem şi aruncaţi ancora.

Cînd, ceva mai tîrziu, căpitanul ieşi pe punte, oamenii se strînseră în jurul lui, tăcuţi. Anton Lupan se trînti pe bocaport; ţîrîia ploaia mărunt, el era în capul gol, dar n-o simţea udîndu-i părul, prelingîndu-i-se pe gît.

― E rău? întrebă cineva, după un timp.

― A făcut gangrenă; doctorul n-a minţit.

― Şi-acum, domnule? Căpitanul stătea cu ochii în gol.

― Piciorul se învineţeşte; nu mai e decît o scăpare: să i-l tăiem!

Se auzi răsuflarea grea a oamenilor; Mihu scîncea, în spatele lor.

„Femeile şi copiii!” îşi zise Anton Lupan, fără să ştie de ce. „Femeile şi copiii… Au sufletul mai slab, dar poate mai bun…”

Gîndurile i se învălmăşeau în cap, şi peste gînduri veneau imagini, alungîndu-se unele pe altele, imagini de la Stambul, de la Pireu, de la Gibraltar, din acest drum şi din altele mai vechi.

Se vedea într-o seară, într-un cort pe malul Sakarului. În