lumina unui felinar plăpînd. Jos pe paie, zăcea un om, cu piciorul zdrobit; căzuse peste el o traversă de fier… Omul aiura şi parcă îngîna un cîntec, ca Ismail… La trei kilometri mai departe, apele veniseră mari, luaseră podul vechi, de lemn, trenul de ajutor nu mergea şi rănitul se stingea sub ochii lor.

Medicul sosise în zori de la Vezir-han, trecuse cu barca fluviul revărsat. Era zdrobit de oboseală, murdar de noroi, din tălpi pînă în creştet, dar nu se putea pierde nici un minut. Băuse o cafea, fumase o ţigară, nervos, în timp ce se fierbeau instrumentele într-un ceaun şi-apoi, în faţa cortului, sub cerul liber, pe două scînduri puse pe pari bătuţi în pămînt, retezase piciorul omului, mai sus de genunchi.

Anton Lupan stătuse lîngă el, îi dăduse ajutor, legase arterele ca să cîştige timp – altfel rănitul ar fi murit… Pe urmă zăcuse patru ceasuri într-un desiş, pe malul Sakarului, cu măruntaiele întoarse pe dos. Era un tinerel plăpînd şi visător pe atunci…

Iar trei luni mai tîrziu, şchiopul, întors de la spital, îl saluta voios, bătîndu-se cu palma în piciorul de lemn:

― Bine v-am găsit… Ei, ce ziceţi, pe ăsta poate să mi-l calce şi trenul… Numai să nu deraieze, că-i lemn ţeapăn, ehei!

― Cine să i-l taie, domnule? întrebă Gherasim, parcă visînd.

Anton Lupan trase aer în piept, îi veniră în minte toate amănuntele întîmplării de-atunci, toate gesturile medicului, le văzu aievea, ca şi cum s-ar fi petrecut din nou, acum, în faţa lui, şi zise, hotărît:

― Eu!

Apoi coborî scările, la patul lui Ismail, se aplecă deasupra lui şi-i cuprinse umărul sănătos; simţi dogoarea, arzîndu-i degetele. Rănitul răsufla greu, şi între două răsunări bolborosea cuvinte de neînţeles; din cînd în cînd, printre buzele-i arse, se furişa, subţirel, o frîntură din cîntecul acela fără sfîrşit:

„Bir ci ce cîîîz”

― Nu mai are puls aproape de loc, bîigui Adnana, cu glasul stins.

Căpitanul se aplecă mai mult, strînse umărul bolnavului şi şopti:

― Ismail!

„Adîn lalée…”

― Ismaile, mă auzi?

Bolnavul tresări, deschise un ochi:

― Trebuie debarcam?

― Nu, Ismaile! Ascultă-mă, vrem să te faci sănătos. Vrei şi tu?

― Laleli!…

― Da, să te faci sănătos, să te întorci la ea, şi la Validé şi… Dar ascultă-mă, dacă vrei să te faci bine, trebuie să-ţi tăiem piciorul!

Ismail tresări, făcu ochii mari, se uită la căpitan pătrunzător, îndelung, apoi pieptul i se lăsă în jos, ochii i se închiseră şi el şopti:

― Tăiam!

Viteazule, viteazule Ismail!

Pe spirai se vedeau albind zorile de zi…

* * *

Sînt uneori întîmplări care se potrivesc de le-ai putea lua drept minuni.

Bătea vînt din pupa, tăricel, bun. Speranţa naviga întins spre apus, în sunetele gazelului care făcea să zbîrnîie geamul spiraiului deschis. Fiindcă nu mai era glasul pierdut al lui Ismail, ci glasul celălalt, dulce, gingaş şi răsunător în acelaşi timp, fonograful, care se rotea necontenit.

Sînt numai întîmplări, dar ai zice că sînt minuni.

Şase ceasuri după ce căpitanul ieşise pe punte, cu umerii aduşi, tras la faţă, plin de sînge de la mijloc pînă la gît, ca un casap, şi se trîntise istovit pe bocaportul ud, pornise vînt de la est, briză tare, statornică, făgăduind să ţină mult. Cine a mai pomenit vînt de est, la sfîrşitul lui octombrie, pe canalul Beagle, în Ţara de Foc? Să te minunezi, şi altceva nimic!

Dar cu asta, încă nu s-a sfîrşit!

Exact în clipa cînd se auzeau scripeţii fungilor scîrţîind – se ridicau pînzele –, Ismail deschise ochii, privi în jurul lui, rătăcit, apoi o recunoscu pe Adnana şi-i zîmbi.

― Te-a durut, Ismail?

Nu avuseseră cu ce să-l adoarmă, tăiaseră pe viu; la primul scrîşnet al cuţitului, bolnavul scosese un geamăt adînc, şi pe urmă nu mai spusese nimic. Credeau toţi că a leşinat, dar el nu leşinase decît la urmă, tîrziu, pînă atunci simţise totul, fiecare apăsare de cuţit, fiecare smucitură în muşchii măcelăriţi, auzise şoaptele din jur, auzise ferăstrăul, hîrşîind, şi de pe masă, unde era întins, văzuse, printre pleoape, spiraiul albit şi chipurile oamenilor, speriate, ivindu-se să se uite în jos, din cînd în cînd… Acum Adnana îl întreba: „Te-a durut?” Îl duruse, dar el nu ştia cît. Poate pe ea, pe ceilalţi, îi duruse şi mai mult.

Ismail nu socoti cuvenit să dea un răspuns, care n-ar fi lămurit nimic. Ar fi vrut să întrebe el ceva – ce făcuseră cu piciorul tăiat, îl aruncaseră la rechini? – dar parcă îi era frică de acest gînd.

― Puneam gazelul! şopti în clipa cînd se auzea lanţul ancorei, zornăind, şi Speranţa pornea la drum…

Toate porneau deodată, şi vîntul, şi cîntecul, şi viaţa în trupul lui Ismail. Să zici că sînt minuni!

Acum gazelul răsuna pe punte, să scoale morţii din mormînt, numai căpitanul dormea pe bocaport, cu un ibric mare de cafea la căpătîi. Nu auzise lanţul zornăind, nu auzea foşnetul etravei spintecînd valurile, lung, nu auzea gazelul lui Ismail. Dormea prima oară cu adevărat, după zece zile şi zece nopţi de zbucium neîntrerupt.

Gherasim se apropie, îi potrivi o pernă sub căpătîi şi mai puse o pătură peste mantaua cu care era învelit.

― Poate ar fi mai bine să-l ducem în cabină, la prova, zise Haralamb.

― Lasă-l în pace; are nevoie de aer; ce, crezi că uşor lucru a făcut?

― Aşa e, zău! Ca să-ţi spun drept, nu credeam s-o scoată la capăt; cînd colo, nu te uiţi, parc-ar fi firurg!

― Chirurg, nene Haralamb, îl îndreptă Mihu.

― Chirurg?… Ei, bine că le ştii tu pe toate! Mîine-poimîine te văd secund… Ba te pomeneşti că mă tragi şi de urechi, dacă ţi s-o părea că nu-i curată puntea, sau mai ştiu eu ce…

Gherasim se întoarse spre Mihu, îl învălui într-o privire de părinte duios, dar îndată îşi luă seama şi-l întrebă, cu glasul asprit:

― Cum merge cu învăţătura?

― Bine, nene Gherasim! Numai să împlinesc vîrsta şi anii de îmbarcare, şi mă prezint la examenul de secund.

― Ei vezi, mă Haralamb, tu glumeşti, iar el o ia în serios! zise cîrmaciul, ascunzîndu-şi cu greu în mustaţă un zîmbet mulţumit.

Speranţa scăpase din canal şi naviga printre insule spre golful Dezolării, să iasă în ocean, la Milky Way. Vîntul acesta, din pupa, neobişnuit, ţinu o săptămînă încheiată, dîndu-le prilejul să înainteze o sută douăzeci de mile spre vest; fireşte, ar fi putut face