Ismail nu mai avea călduri, răul fusese smuls din trup, cu preţ scump, dar fusese smuls, nu mai răsufla anevoios, îi pierise culoarea pămîntie din obraz şi bea, cu o sete dureroasă, ultimele sticle cu vin. În unele ore părea senin, în altele, se vedea că suferă cumplit, închidea ochii, îşi încleşta fălcile şi gemea înăbuşit, în vreme ce pe frunte sudoarea rece i se ivea iarăşi, broboane mari alunecîndu-i pe obraz, pe gît.

Trupul lui era încă un balot de carne însîngerată, învelită în tifoane şi-n feşi, dar nu mai era un om care moare, ci unul care se întoarce, şontîc-şontîc, între vii. Prin fitilul lăsat înăuntrul cusăturii de peste ciot curgea răul din el; nu se putea altfel, Anton Lupan ştia că va face puroi, la ce te poţi aştepta, cînd lucrezi cu cuţitul de bucătărie, cu ferăstrăul de dulgher, iar vinele le legi cu aţă de vele, chit că pe toate le-ai pus înainte la fiert? Rana supura – şi avea să supureze mult timp, săptămîni, luni –, numai că răul nu se mai urca în trup. Carnea sănătoasă creştea dedesubt împingînd afară coptura şi fitilul, cîte puţin în fiecare zi, pînă ce odată avea să-l lepede, să se închidă deasupra suferinţei din trecut.

Pe puntea Speranţei viaţa îşi luase mersul obişnuit, se auzeau iar rîsete, glume, şi Negrilă se zbenguia din nou, zdupăind şi lătrînd vesel în vînt pînă ce, ajungînd la spiraiul din pupa şi privind în jos, cu limba scoasă d-un cot, dădea cu ochii de Ismail şi atunci se potolea, ca şi cînd ar fi înţeles că nu-i cuviincios să faci zarvă în preajma unui om suferind.

Bucătarului însă îi plăcea să audă hărmălaie, sus, îi plăcea şi lătratul lui Negrilă, şi rîsetele şi glumele oamenilor, fiindcă toate făceau aşa de strîns parte din viaţa lui! Dar tocmai cînd simţea mai fierbinte valul de dragoste pentru cele din jur, în minte îi venea, chinuitor, un gînd vechi – şi închidea ochii, posomorît.

― Suferi, Ismail? îl întreba Adnana, aplecîndu-se cu gingăşie deasupra lui.

Ah! Cîte nopţi nedormite stătuse ea la capul lui! Ea poate nu le numărase, dar el le ştia pe toate, chiar şi pe-aceea din timpul cît zăcuse în leşin… Acum nu-i spunea nimeni, nimic, că zăcea în pat, neputincios; avea să vină însă o zi, cînd trebuia să se despartă de toate astea şi de toţi, şi-l durea inima de pe-acum după ei, iar după Adnana în primul rînd.

― Suferi, Ismail?

El clătina din cap, posomorît. Şi dacă suferea, cine putea să înţeleagă suferinţa lui?

S-o înţeleagă? Înainte de-a o înţelege, trebuiau s-o fi cunoscut. Oamenii n-o bănuiau – cine se mai gîndea acum la o ameninţare din trecut!? – şi se veseleau, bucuroşi că totul mergea iar bine pe bord, ca în timpul fericit. Aveau în hambar cinci vagoane de nisip aurifer, şaptezeci de ocale de aur curat, cîte opt de cap de rumân – să te pui pe trai vere Cristea, şi tu Ieremie, şi Haralamb, şi Gherasim!

Numai că, în ciuda fericirii lor, soarta se pregătea în taină să-i supună la alte încercări.

Soarta se chema de data asta Milky Way; ea îi văzu de departe venind, îşi duse mîna streaşină la ochi, clipi, îi recunoscu şi zise, scrîşnind printre dinţii ştirbi:

― Aha! Ăştia-s cei de mi-au scăpat rîndu’ trecut!

Atît zise – şi îndată se burzului.

CAPITOLUL  XXXIII

Zgripţuroaica de la Milky Way

Era ora fluxului, care venea din urmă, din Atlantic, într-un torent vijelios; la Capul Horn, mareele iau proporţii nebuneşti, ele ridică uneori faţa oceanului cu şapte-opt metri peste nivelul obişnuit. Aceste mase de apă, care se umflă şi se retrag de două ori pe zi, nu-şi pot împlini ciclul fără să stîrnească fierbere în jur. Miliarde de tone de apă, sub forma unui val nesfîrşit, se mişcă spre apus; nu au decît şase ore pentru dus, apoi în alte şase ore se întorc, ca să ia totul de la început.

Toate fluviile Pămîntului, adunate la un loc, nu înfăţişează, cu apele lor, decît o mică parte din apa oceanului care se zbuciumă între un flux şi un reflux.

Dar totul încă s-ar desfăşura blînd, dacă în aceste locuri, la sud de Milky Way, mareele Atlanticului nu s-ar întîlni într-o ciocnire pe care oceanul o simte pînă la fund, cu mareele venite din Pacific. Sînt două forţe din care nici una nu vrea să se lase mai prejos, ele se izbesc în piept, spumegă, se rup în fîşii, se încolăcesc, ridicînd valuri şi mugete pînă la cer. Iar în faţa lor, Milky Way, ca o bătrînă zgripţuroaică aşezată pe pietre, cu luleaua între dinţi patronează acest dezmăţ al apelor, rînjindu-şi dinţii ştirbi, cu capul înecat în nori cenuşii de fum.

Speranţa, împinsă de acelaşi statornic şi neobişnuit vînt de răsărit, ieşi din golful Dezolării în clipa cînd, de la Capul Horn, apele fluviului se umflau, într-un curent spumegînd.

Peste noapte luna fusese în conjuncţie cu soarele, ceea ce înseamnă că era timpul cînd mareele ating limita de sus. În alte împrejurări, căpitanul ar fi fost mai prevăzător, ca de pildă rîndul trecut, ar fi căutat altă zi, sau măcar altă oră, să se avînte prin această trecere plină de primejdii, cu atît mai mult cu cît avea limpede în minte prevestirile lui moş Léon.

Dar pe puntea corăbiei domnea acum atîta voie bună, oamenii aveau atît avînt, încît se lăsă furat de voia bună şi de avîntul lor. Apoi, înfruntaseră atîtea primejdii, trecuseră prin atîtea peripeţii, iar acum, în urmă, plătiseră sorţii un bir atît de greu!… Nici cămătarul cel mai neruşinat nu dă cuiva două lovituri la rînd, fără să-i îngăduie să răsufle puţin.

Curînd după ce ieşiră în ocean vîntul se linişti, apoi încetă de tot, fiindcă prea fusese neobişnuit şi prea bătuse mult. Corabia rămase în voia curentului, care o duse mai departe, spre apus. Căpitanul începu să se simtă neliniştit, dar era prea tîrziu; nu adia nici pic de vînt, cîrma nu asculta, şi ca să arunce ancora, oceanul aici era fără