― Gherasime, mi se pare că am nimerit prost! zise Anton Lupan, dezvăluindu-i cîrmaciului gîndul, ascuns pînă atunci.

― Lasă, domnule, am mai scăpat noi şi de altele – o să scăpăm şi acum!

Aveau să scape, e drept, dar el nu ştia cu ce preţ!

Curentul creştea, apele spumegau în jur şi ţărmurile insulelor alunecau fulgerător spre răsărit. În loc să cîrmească înspre nord, pe lîngă peninsula Brecknok, ca să intre în strîmtoare prin locurile care acum ne sînt cunoscute tuturor, Speranţa se ducea spre apus, şi n-aveai cum o opri. Ea lăsă în tribord Furiile de Est, Furiile de Vest şi, cînd ajunse la Milky Way, cei doi curenţi o prinseră la mijloc.

Din clipa aceea nimeni nu mai ştiu ce se întîmplă cu el şi cu cei din jur, Goeleta fu luată de vîrtej, întoarsă cu prova spre răsărit, apoi răsucită la sud, la nord, şi nu o dată, de nenumărate ori, ca un caier de cînepă scărmănat vîrtos, aruncată pe un bord, pe altul, cu catargele culcate pe orizont, cu pupa la cer şi bompresul înfipt în fundul oceanului, răsucită, săltată, smucită, răsturnată – după toate verbele care s-ar potrivi unei atare dezlănţuiri fără frînă şi fără legi –, pînă ce totul pe punte şi în mintea echipajului se învălmăşi; oamenii se pomeniră aruncaţi care încotro, agăţaţi cu mîinile de ghiuri, de catarge, de ancore, de parapet.

Şi-abia după ce-i văzu aşa ameţiţi, bătrîna zgripţuroaică trase din lulea, rîse ştirb şi făcu un semn argaţilor ei care, prin rîpe, pe după stînci, pe sub creste ţineau cele o mie de frîie ale vîntului.

Furtuna se năpusti de la apus, întunecînd oceanul răscolit; poate căzuse noaptea, poate orbiseră toţi. De aici înainte totul se petrecu în întunericul cel mai adînc.

Căpitanul încercă să ia drumul spre nord, dar nu apucară să meargă aşa nici o jumătate de ceas, hăituiţi de furia bătrînei ştirbe cocoţată pe piscul sur, cînd auziră în faţă valuri spărgîndu-se de stînci.

― Fiţi gata pentru volta în vînt! porunci căpitanul îngrozit. Filaţi focurile! Vela mare, la mijloc! Gherasime, cîrma la stînga, de tot!

Speranţa se întoarse greoaie, cu prova la apus, culcată adînc pe bordul stîng, în timp ce, la zece metri în bordul celălalt, valurile mugeau furioase pe stînci, iar stîncile se frîngeau, deznădăjduite că nu îndepliniseră porunca bătrînei zgripţuroaice de sus.

Dar nu apucară să meargă aşa mult timp, cînd iarăşi auziră mugetul cunoscut, care prevestea apropierea stîncilor. Goeleta cîrmi spre răsărit, să se lase dusă cu vîntul spre Capul Horn, chit că asta însemna zile pierdute şi poate săptămîni, cît ar fi durat drumul înapoi. După cîteva minute se auziră stîncile, mugind; se întoarseră din nou spre nord, din nou spre sud, spre apus, dar în toate părţile erau stînci.

Căpitanul îşi dădu seama că nimerise în mijlocul Furiilor, şi acum nu mai avea ce face decît să se rotească aşa, între brizanţi, la voia norocului, pînă ce s-o lumina de zi.

Cine nu înţelege ce înseamnă acest dans bezmetic, să se uite pe hartă, să vadă cum se înfăţişează puzderia aceea de insule, strînse în două mănunchiuri – Furiile de Est şi de Vest – şi să mediteze ce soartă poate avea o corabie încăpută în ghearele lor, pe o noapte în care, de lîngă un catarg nu-l vezi pe celălalt, în timp ce valurile mugesc în jur, se năpustesc fără lege din toate părţile, iar deasupra, bătrîna de pe Milky Way, cu luleaua în dinţi, cu părul despletit, cu fustele umflate de vînt, îşi varsă asupra ei, sub nume de uragan, toată mînia adunată într-un suflet hîd, investit cu puteri fără margini asupra răscrucii unde cele două mari oceane ale lumii se întîlnesc.

Speranţa se zbuciuma astfel în noapte, virînd necontenit, cînd într-un bord, cînd în altul, alunecînd printre stînci. Oamenii nu vedeau nimic în jur, auzeau numai mugetele brizanţilor, mugetul acela şuierător, de obuz plesnit, înglobînd într-un singur sunet tonurile cele mai înalte şi cele mai profunde care pot fi prinse de auzul omenesc, de la ţipătul flautului mic şi încă mai sus, pînă la geamătul grav de orgă, în tuburile căreia vibraţiile agonizează şi se pierd, lăsînd locul unei tăceri, care poate nu-i decît un sunet şi mai profund.

Simţeau în genunchi rotula trosnind, semn că puntea o strivea, aruncată în sus, apoi genunchii se lungeau, zgîrciurile se întindeau ca la broaştele care mor în spasmuri pe ţărm, semn că puntea se prăbuşea în abis, şi astfel, măsurau, cu genunchii, înălţimea şi furia valurilor – înalte cît munţii şi furioase ca vulcanii răscoliţi.

Îl auzeau, ca din partea cealaltă a hăului, pe căpitan, dînd porunci, şi mînuiau scotele istoviţi, lăsînd pe parîma udă şi scorţoasă fărîme din pielea lor. De data asta toţi, de la cel mai vîrstnic pînă la mus, chiar şi cei care erau marinari de copii, simţiră răul de mare frîngîndu-le mijlocul, răscolindu-le măruntaiele, făcîndu-i să icnească, să se prăbuşească în brînci, pînă ce, stors de ultimele puteri, fiecare socoti că de data asta se va sfîrşi, va înclina capul, va închide ochii, se va lăsa peste parapet, pierdut, să găsească liniştea în fundul oceanului, unde valurile poate nu se frămîntau atît.

Mult timp de atunci înainte oamenii se trezeau noaptea speriaţi, învăluiţi în sudori reci, li se părea că aud şuierul vîntului, mugetul stîncilor, că se prăbuşesc în abisuri, îl auzeau pe căpitan strigînd, cu glasul pierdut, parcă de pe alt tărîm, şi săreau din pat, ca bezmeticii, să se apuce de scote, de fungi.

Curentul mareelor se dusese, apoi venise al doilea flux, cercul de piatră se strîngea în jur, nu mai puteau desluşi unde se spărgeau valurile pe stînci, auzeau mugetul brizanţilor şi-n prova şi-n pupa, în amîndouă bordurile în acelaşi timp – ceea ce de acum înainte făcea orice manevră de prisos.

Ceea ce se petrecu pe urmă, ultima mişcare, rămase de neînţeles. Oamenii se pomeniră aruncaţi în sus, simţeau aruncarea în genunchi, dar cînd să cadă, prăbuşirea se opri la mijloc cu un trosnet scurt, definitiv, şi de aici înainte orice mişcare încetă.

Era atîta înţepenire în tot, încît oamenii se prăbuşiră pe punte, capetele dezarticulate li se proptiră în