lemn şi abia acum lumea se întoarse cu josul în sus, fiindcă ritmul furtunii, care se desfăşura mai departe în trupurile lor, se ciocnea, în lovituri grele, cu nemişcarea din jur. Oceanul mugea mai departe şi valurile se simţeau zbuciumîndu-se, dar rămăseseră într-o lume îndepărtată, fluidă, fără nici o atingere cu duritatea lemnului, a fierului de pe corabie, a oaselor şi-a cărnii din trup, care alcătuiau lumea lor.

Abia după cîteva clipe cineva se dezmetici, se repezi la parapet şi strigă, îngrozit:

― Sîntem aruncaţi pe stînci! Ne prăpădim! Dezlegaţi barca, fraţilor!

Căpitanul îi simţi învălmăşindu-se pe punte, grăbiţi să se salveze, deşi nu se gîndeau cum.

― Înapoi! răcni, repezindu-se în mijlocul lor.

― Ne prăpădim, domnule! se auzi un glas, deznădăjduit. Ne-a aruncat pe stînci!

Anton Lupan rămase neclintit ca stîncile negre din jur, şi ridică glasul, peste mugetul oceanului dezlănţuit:

― Înapoi! Nimeni nu face un pas, sau îl împuşc! Şi-atunci, aceste vorbe care îi loviră în creştet, spuse cu glas năprasnic, făcu să le vină curajul la loc; le înţeleseră nu ca pe vorbele unui stăpîn tiranic, putînd să se joace cu viaţa lor, ci ca pe ale unui conducător mai puternic decît ei, mai brav şi mai înţelept, care, în clipa cînd îi ameninţa cu moartea, ştia că poate salva viaţa tuturor.

― Ce trebuie să facem, domnule? întrebă Gherasim, bîiguind, fiindcă şi el îşi pierduse capul, o dată cu ceilalţi.

Şi căpitanul răspunse cu o linişte care-i înmărmuri:

― Nimic! Duceţi-vă şi vă culcaţi toţi; sînteţi istoviţi. Nu rămîne nimeni pe punte!

Să dormi? Cine ar fi putut închide ochii acum?

― Bine, dar…

― Faceţi ce v-am poruncit!

Cînd se lumină de ziuă, Speranţa stătea cocoţată între două stînci, ca un cocostîrc; era ora unui nou reflux, oceanul se mai domolise, şi valurile abia dacă-i ajungeau la chilă, spălînd-o domol, în lung, cu blîndeţea de neînţeles a fiarelor care mîngîie după ce au ucis…

Cînd o corabie se lansează sau cînd se scoate din apă, i se pune dedesubt o sanie cu cavaleţi, adică un fel de traverse, cioplite după forma fundului ei, dacă vă mai amintiţi. Aşa ea stă neclintită, ca şi cum ar fi prinsă în legături, şi nici nu se răstoarnă, nici nu se hîrjîie, oricît ai smuci sania… Se găsi, pe o insulă în mijlocul Furiilor de Vest, o stîncă de formă ciudată, cu o crăpătură, cu o albie rotundă la mijloc, şi acum goeleta stătea în vîrful ei, nemişcată, ca pe nişte cavaleţi.

Asemenea întîmplare, poate prima în istoria navigaţiei, o să i se pară de necrezut unui marinar – şi pe drept cuvînt. Dar, chiar şi necrezutul poate fi răsturnat uneori, fără să ştii cum, fără să ştii de ce. Fapt este că, în timpul furtunii, un val năprasnic luă corabia noastră pe sus, iar cînd se retrase, o lăsă dreaptă pe stînci; alt val, tot atît de înalt, nu mai veni – şi cum tocmai atunci mareea scădea, valurile celelalte, oricît se trudiră în jurul ei, nu o putură clinti din loc.

Or, primejdia cea mare a stîncilor nu stă în faptul că te-ai putea cocoţa în vîrful lor, fiindcă asta se întîmplă prea rar, după cum spuneam, sau nu se mai întîmplase niciodată pînă acum. Valurile, singure, şi stîncile singure de partea lor, greu pot face vreun rău. Primejdia se iveşte cînd ele se unesc, unele în tumultul, altele în nemişcarea lor; valurile aruncă biata corabie, iar stîncile o prind, şi iar o iau valurile şi iar o izbesc de stînci, pînă o rup în două, în trei, în opt şi o nimicesc.

La ziuă, căpitanul puse scara, coborî pe stîncă, ţinîndu-se cu mîinile de colţii ei ascuţiţi, ca să nu alunece pe muşchiul vîscos, ocoli corabia, îi cercetă bordajul pas cu pas şi, după ce se minună – cum să nu te minunezi de asemenea cavaleţi?! – răsuflă uşurat. În afară de mici zgîrieturi, carena nu avusese nimic de suferit, ba, dimpotrivă, s-ar putea spune că mai cîştigase ceva, pierduse o parte din algele crescute la loc peste an.

După ce văzu aşa, căpitanul reveni pe punte, coborî în cabină, se aplecă spre Ismail, care dormea, sub privegherea Adnanei, apoi, aşezîndu-se la masă scoase tablele mareelor şi le cercetă cu luare-aminte, dar fără a pierde timp.

Un sfert de ceas mai tîrziu, echipajul era pe punte, aiurit, cu ochii umflaţi de somn. Cum, putuse să doarmă cineva în acest răstimp?

Dormiseră toţi, din clipa cînd simţiseră perna sub căpătîi, pînă ce căpitanul le ciocănise în bocaport. Dormiseră, cum dorm soldaţii pe front, în piuitul gloanţelor, în vuietul obuzelor care se încrucişează pe sus, dormiseră, cum dorm condamnaţii în ceasurile dinaintea morţii, somn de neînţeles pentru semenii lor.

Dar, la urma urmelor, de ce n-ar fi dormit ei, dacă bătrîna zgripţuroaică de la Milky Way adormise şi ea, cu luleaua în dinţi, mulţumită de isprava ei? Numai că Baba-Cloanţa nu ştia cine-i Anton Lupan, de!…

― Băieţi! vorbi hotărît căpitanul, singurul care în această noapte nu dormise de fel. Pînă acum, am avut noroc; de aici înainte, ca să scăpăm, atîrnă de noi… Mareele sînt în scădere, nu vor mai atinge nivelul de ieri, nu ne putem bizui pe ele că ne vor putea ridica de aici. Pînă la viitorul flux, trebuie să aruncăm nisipul peste bord; altfel sîntem pierduţi!

Urmă o tăcere grea, apoi Haralamb se uită la ceilalţi, ieşi înainte şi răspunse, dîrz:

― Orice, domnule, taie-ne în bucăţi dacă vrei, numai asta să nu ne-o ceri! Nu!

― Ne-am trudit atît! adăugă Ieremia.

Ceilalţi, cu capul în jos, nu ziceau nimic, dar se vedea că aveau acelaşi gînd. Anton Lupan ridică glasul:

― Puneţi mîna pe lopeţi, pe găleţi şi aruncaţi nisipul, cum v-am poruncit. N-avem nici un minut de pierdut!

― Împuşcă-mă! răcni Haralamb, desfăcîndu-şi cămaşa la piept. Trage ici, hai, scoate revolverul – dar eu nu-mi arunc avuţia peste bord!

Şi după ce zise acestea, gîfîind, se întoarse şi se trînti pe bocaport, cu ochii roşii, cu pumnii strînşi, gata să se năpustească în primul care ar fi vrut să treacă peste el.

― Şi altfel nu s-ar putea, domnule? întrebă cîrmaciul, şovăind. Altă cale de scăpare n-ar fi? Gîndeşte-te şi dumneata, am venit aici, la capătul lumii, ne-am trudit, ne-am luptat cu atîtea primejdii