― Mă miră, Gherasime, că vorbeşti aşa tocmai tu, care eşti marinar vechi! răspunse căpitanul, liniştit. Vezi că sîntem puşi pe stînci, şi încă am avut un noroc pe care nu-l întîlneşti oricînd, că nu ne-au mai tras o dată valurile în jos; a doua oară nu mai nimeream aici, minunile nu vin de două ori la rînd, şi-acum ar fi mîncat peştii din noi. Viitorul flux o să fie cu aproape un metru mai jos decît cel de ieri, n-o să aibă puterea să ne salte, dacă stăm cu mîinile în sîn.

― Dar poate că… N-ar fi mai bine să aşteptăm, să vedem, poate că avem noroc?

― Ce să aşteptăm, ca mareele să scadă mai mult? Să rămînem aici două săptămîni, pînă or creşte din nou? Crezi că oceanul o să ne cruţe atît? Furtuna poate izbucni din nou, oricînd, şi-atunci s-a zis cu noi. Asta vreţi să aşteptăm?

― Mă gîndeam că poate o să ne salte şi-aşa, stărui cîrmaciul, şi pare-se nu pentru el, ci pentru ceilalţi, că prea îi vedea nefericiţi. Poate că e de ajuns să aruncăm numai o parte din nisip.

Căpitanul scoase carnetul din buzunar.

― Gherasime, eu nu mă joc cu avuţia nimănui, şi cu atît mai puţin aş putea să mă joc cu viaţa noastră a tuturor. Vrei să-ţi arăt socotelile pe care le-am făcut? Crezi că am luat hotărîrea asta la întîmplare? Crezi că pe mine acasă mă aşteaptă bogăţii şi n-am ce face cu aurul care mi se cuvine de aici? Iată un calcul simplu şi scurt: cu fiecare tonă de încărcătură, Speranţa intră în apă doi centimetri. Asta am socotit-o de mult. Acum trebuie să-i coborîm linia de plutire cu un metru cel puţin, adică să aruncăm peste bord tot nisipul care e aici. Numai aşa vom putea pluti la viitorul reflux.

Gherasim îşi trecu mîna peste faţă, ridică din umeri, răsuflă adînc şi se întoarse spre echipaj:

― Haideţi, băieţi, luaţi lopeţile!

― Aruncaţi nisipul vostru; eu nu-l dau pe al meu! strigă Haralamb, lăsîndu-se mai greu pe bocaport.

Anton Lupan se apropie de el, se aşeză alături şi-i puse mîna pe umăr, blînd.

― Bine, Haralamb, eşti liber să faci ce vrei cu aurul tău. Descarcă-l cum poţi şi umblă sănătos, dacă nu vrei să-l arunci în ocean.

Haralamb clipi din pleoape, nedumerit. Iar căpitanul urmă, mai blînd:

― Ia spune, dacă ar fi să-ţi taie o mînă, sau numai un deget pentru aurul tău, ai face schimbul?

― Nu!…

― Şi uite, aici alături zace un om care şi-a dat un picior, ba a lipsit puţin să-şi dea viaţa şi nu pentru aurul lui, ci pentru noi… Ce vrei să facem acum cu el?

Haralamb îşi lăsă capul în jos, ruşinat.

― Iartă-mă, domnule! zise încet. Iertaţi-mă şi voi, fraţilor!

Apoi sări în hambar, îşi suflecă mînecile, scuipă în palme şi băgă primul lopata în nisipul cu aur, care parcă niciodată nu sclipise mai ademenitor.

― Haide, daţi-i zor, daţi-i zor! În cîte ceasuri trebuie să mîntuim, domnule?

Anton Lupan se apropiase de prova şi cerceta insulele din jur, continuînd să facă socoteli. Departe, spre apus, Milky Way dormea, învăluit în nori fumurii. Nu era o închipuire anapoda: aşa cum se vedea de aici, stîncos, uscat, brăzdat de crestături adînci, semăna cu o zgripţuroaică bătrînă, aplecată cu duşmănie asupra oceanului. Numai că în clipa asta, după o lungă noapte de zbucium, zgripţuroaica dormea cu capul în fumul vrăjitoriilor ei, şi oceanul răsufla, liniştit.

― Gherasime! strigă căpitanul.

Nu era de aruncat numai nisipul, mai rămîneau şi altele de făcut.

― Da, domnule! răspunse cîrmaciul, venind.

― Cît să fie pînă la stînca aia din faţă?

― Vreo trei sute de metri, gîndesc.

― Cam tot aşa spun şi eu; avem un cablu atît de lung?

― Nu; dar îl putem înnădi. Ce vrei să facem cu el?

― Să ne legăm de stînci – şi cînd o veni fluxul, să ne tragem cu cabestanul.

― Dar ca să ducem ancora în larg şi să ne tragem pe ea, n-ar fi mai nimerit?

― Nu cred; în ce să prindă ancora? Cred că la cincizeci de metri depărtare apa nu are fund.

Cîrmaciul şi căpitanul coborîră barca, o împinseră în apă pe stînca plină de colţi, ceea ce nu fu lucru uşor, apoi urcară în ea cablul făcut colac, lucru încă mai greu. Dar greutatea cea mai mare o întîmpinară cînd trebuiră să-l întindă în larg, fiindcă atîrna peste trei sute de kilograme care cătau să se ducă la fund – aşa că avură de tras vîrtos la vîsle, pînă să-l vadă legat la locul trebuitor.

Lucrul fiind gata, se apucară, iarăşi amîndoi, înarmaţi fiecare cu dălţi şi ciocane, să fărîme sub carenă colţii de stîncă mai ascuţiţi şi mai prost aşezaţi, ca în clipa plecării bordajul să nu aibă de suferit.

Cu acest prilej, pe Gherasim nu-l rabdă inima să nu bage raşcheta în algele rămase şi-n cochiliile înfipte în lemn. Astfel, din această păţanie Speranţa se alese şi cu carena ferchezuită, fără nici o cheltuială şi nu în mai mult timp decît se cere ca să desţeleneşti obrazul unui haiduc bărbos.

Terminară tocmai la timp; apa oceanului începuse să crească, acoperise chila şi urca pe bordaj, clipocind, dar mai erau încă trei ore pînă ce fluxul să fie plin.

Adnana îl lăsase pe Ismail, care dormea liniştit, şi muncea cu lopata, în mijlocul oamenilor, la aruncat nisipul. Căpitanul şi Gherasim săriră în hambar, să pună mîna, alături de ei; nu era timp de pierdut.

Poate să pară greu, poate să pară cu neputinţă, dar în şase ore, opt oameni, înghesuiţi într-un spaţiu îngust, izbutiră să arunce peste bord aproape cinci vagoane de nisip… Acum îşi ştergeau năduşeala de pe frunte, pe de o parte uşuraţi, pe de alta mîhniţi. Nu erau numai cinci vagoane de nisip, ci şi şaptezeci de ocale de aur – adică o sumă de vise care se înecau în ocean, se duceau la fund.

― Treceţi la cabestan şi fiţi gata să trageţi! porunci căpitanul.

Apoi se uită la ceas şi se aplecă peste parapet, privind în jos, nedumerit. Era ora fluxului plin, apele se urcaseră exact pînă la punctul socotit, dar Speranţa nu se mişca din loc, stătea ţeapănă, ca şi cînd prinsese rădăcini în stînci.

― Ia încercaţi cabestanul! Împingeţi