uşor, numai puţin. Cabestanul începu să scîrţîie, cablul se întinse, ieşi din apă, scuturîndu-şi stropii, trosni – şi nu se urni nimic.

― Ce naiba! făcu Anton Lupan, privindu-şi încă o dată ceasul, nedumerit.

Pe urmă se uită la oameni, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că socotelile cu care se lăudase atît se dovediseră făcute greşit. Întîlnindu-i privirea, Ieremia se înroşi – parcă Anton Lupan se uita anume la el –, se fîstîci şi se apropie stînjenit de parapet.

― Oare să fie din cauza asta, domnule? întrebă ruşinat, scuturîndu-şi peste bord buzunarele pline de nisip.

Cu toate că nu era timp de glumă, oamenii se puseră pe rîs.

― Zi aşa, vere Ieremia, voiai să te pricopseşti! zise Haralamb, mai cu haz, mai dojenitor, ca şi cum n-ar fi fost tocmai el cel ce-şi apărase avutul mai înfierbîntat decît toţi.

Dar în clipa asta el uitase şi aurul şi nisipul dus la fund – şi se mira ce naiba-l apucase atunci. Ptiu! Parcă nu ştia vorba din bătrîni? De haram a fost, de haram s-a dus! Ducă-se! Noi să fim sănătoşi!

Multe lucruri ciudate se întîmplaseră în ultimul timp, însă acesta le întrecu pe toate – să te minunezi, ori să te strîmbi de rîs: cînd Ieremia sfîrşi de scuturat buzunarele, corabia scîrţîi pe stînci.

― Pune mîna pe manele! Împinge acum, haide, vîrtos? N-o slăbi! strigă căpitanul, triumfător.

Speranţa se urni greoaie, alunecă încet, trasă de cablul întins, îşi afundă puţin prova în apă şi-apoi făcu un salt, la adînc, cu coada în sus, ca un răţoi mîndru şi zglobiu; mai lipsea să fi măcăit.

Două ceasuri mai tîrziu, la căderea serii, era ancorată într-un golf adăpostit, pe ţărmul de vest al peninsulei Brecknok, departe de Milky Way; oamenii cărau cu barca lest, de pe mal, pietroaie şi nisip, fără aur – vai! –, fiindcă nu tot ţărmul Ţării de Foc era poleit.

Iar în zorii zilei, cînd se porni vîntul de vest – putea să bată acum, altul mai bun nici că s-ar fi putut! – naviga spre Punta Arenas, ultima escală, cu toate pînzele sus.

Abia atunci coborî Anton Lupan în cabină, să-l vadă pe Ismail. Adnana se ridică şi ieşi, să fiarbă cafeaua, să spele feşile – avea şi ea multe de făcut.

― Cum te simţi, Ismail?

― Mulzumim!…

Pe spiraiul deschis intră pieziş o rază de soare şi căzu pe obrazul bolnavului.

― Azi o să te bărbierim puţin, să te facem frumos. Ce zici?

― Mulzumim!…

Parcă de bărbierit îi ardea lui acum? Altceva îl chinuia, de mult timp. Şi deodată, Ismail îşi luă inima în dinţi:

― Piciorul… am dat la rechini?

Căpitanul ar fi vrut să rîdă, dar îşi simţi ochii umeziţi. Răspunse aproape în şoaptă – nu ştia cum să-şi ascundă durerea cu care îi dădea acest răspuns. Cum să-i vorbeşti unui om viu despre o parte din trupul lui, care a murit?

― Nu, Ismail! L-am dus la ţărm şi l-am îngropat…

― Mulzumim!…

Anton Lupan adăugă, încercînd să rîdă, altfel ar fi izbucnit în plîns:

― De altfel să ştii că pe-aici nici nu sînt rechini! Ismail tăcu îndelung, muncit de gînduri; aflase una – mai avea un hop de trecut.

― Acum, rugam ceva… zise, mototolind sfios marginea cearceafului în mîini.

Şi arătă din ochi pătura, cu golul de sub ea:

― Am debarcat aici un picior… Oftă adînc:

― …restul, lăsam debarcam la Stambul!

Căpitanul alunecă în genunchi, la căpătîiul lui. O clipă mai putu să-i privească în ochi. „Ce om minunat eşti! Şi ce minunat e că nici măcar nu ştii!” îi spuse, în gînd. Apoi lacrimile izbucniră, zadarnic s-ar mai fi împotrivit, avea atîta povară în trup şi-i era sufletul atît de plin! Ştia că un căpitan nu trebuie să plîngă niciodată în faţa marinarilor săi, cum nu trebuie să plece fără hartă şi fără busolă la drum, dar acum el nu mai era căpitan, iar marinarul din faţă îi era prietenul cel mai scump.

― N-o să te debarcăm niciodată, dragul meu Ismail! zise, lipindu-şi obrazul ud de obrazul lui chinuit. Ai să rămîi toată viaţa ta cu noi, şi toată viaţa noastră o să te cinstim!

Speranţa naviga cu vînt plin.

Iar Ismail închise ochii, înghiţi un nod care-i stătuse un an de zile în gît şi şopti:

― Mulzumim!…

CAPITOLUL  XXXIV

Unde se sfîrşeşte – şi unde începe aventura

Încărcau cărbuni, la Punta Arenas, opt vagoane, cărbune uşor, hambarul era plin pînă sus, oamenii se întrebau, îngrijoraţi, unde vor dormi în viitor… Un poliţai trecea în lungul cheiului şi lipea afişe pe stîlpi:

 

PREMIU

500 de pesos

 

Cui va aduce la guvernămînt, mort sau viu, pe numitul Pedro Filipo Hoste, zis Black Pedro, care împreună cu banda sa, în noaptea de 28 spre 27 decembrie, a masacrat echipajul schoonerului Matador sub pavilion mexican, la 5 ianuarie a ucis doi marinari de pe vaporul chilian Colombia, iar a doua zi a incendiat canoniera Humbard…

 

În faţa schelei se opri o trăsură micuţă, trasă de un ponei alb; îl aduceau pe Ismail de la spital. Zăboviseră aici două luni, socotiseră că nu era bine să plece la drum, pe ocean, înainte ca rana să se fi vindecat pe deplin.

Anton Lupan coborî primul, privi afişul în treacăt – îl citise în oraş. Apoi coborî, pe partea cealaltă, Adnana. Îl ajutară pe Ismail să se dea jos, îi puseră cîrjele sub braţ şi porniră înainte, uşor, măsurîndu-şi fiecare pas.

― Facem saraigli! zise bucătarul, cum fu pe punte şi zări tambuchiul de la prova.

Saraigli? Ce i se năzărise? Nu cumva îşi lăsase minţile la spital?… Ehe, Ismail ştia mai multe decît ceilalţi!

― Stai întîi să-ţi încerc piciorul, să văd dacă n-am greşit măsura! îl opri Haralamb.

Cioplise două zile la piciorul de lemn, lucrase cu inima strînsă, dar cu dragoste, şi pusese în el toată priceperea, toată migala; lemn sănătos, de fag.

Ismail şi-l potrivi pe ciot, îi legă curelele, şi, fără să lase cîrja, bocăni pe punte cîţiva paşi. Păcat că puntea era murdară; îi era milă de lemnul nou, aşa de curat, şi înghiţi un nod amar.

Ceilalţi îl priveau stînjeniţi, îndureraţi. Dar bucătarul, după ce merse aşa pînă în dreptul hambarului, se