― Mulzumim, Haralamb!

Păcat că puntea era murdară! Cum să nu te doară inima după un picior de lemn aşa de curat? Că doar lemnul nu se poate văcsui ca o cizmă sau ca un bocanc!

Ismail coborî în bucătărie, bocănind stîngaci; de acum înainte aveau să audă veşnic bocănitul acesta, avea să facă parte din viaţa lor, cum făcea piuitul scripeţilor, zornăitul lanţului, foşnetul etravei, clopotul de cart…

De jos, de la prova se auziră cratiţele, zăngănind – bucătarul mormăia –, poate nu luceau toate destul de curat; inima Adnanei se strînse, ea purta vina; apoi se auzi gazelul, izbucnind pe spirai – nu-i dăduseră voie să ia fonograful la spital; acum răsuflară cu toţii, uşuraţi.

Numai cîrmaciul se apropie de Anton Lupan, scărpinîndu-se în cap, stînjenit, încurcat:

― Domnule, zise în sfîrşit, făcîndu-şi curaj. Acum nu ştiu cum ne-om descurca… Vezi, cît a fost nisipul… Cu cărbunii însă, înţelegi dumneata… Las’ că-i murdărie, dar uită-te, nu mai e loc de-o palmă în hambar…

Căpitanul luă mîna Adnanei.

― Fii liniştit, Gherasime! Aţi scăpat de belea; ne-am căsătorit acum o jumătate de ceas. Întreabă-l pe Ismail, că ne-a fost martor şi a semnat.

― Slavă domnului! strigă Haralamb. Mă gîndeam s-o cer eu dacă n-o luai dumneata. Ce naiba, trebuia să-i găsim un bărbat!

Se întîmplase aşa: pe cînd mergeau spre spital, căpitanul se opri din senin pe trotuar şi zise, nitam-nisam:

― Adnana, nu mai merge! Zor-nevoie să eliberăm cabina oamenilor, altfel au să se revolte şi mă spînzură de catarg. Vrei să te măriţi cu mine, azi?

― Dacă-i vorba să-ţi salvez viaţa, n-am încotro: vreau!

― Adică aşa!? Altminteri…

Părea mîhnit, supărat. Doamne, el care citise atîtea cărţi, care făcea socoteli cu cifre lungi de-o şchioapă, de te ameţeau numai cînd le priveai, el care citea în sufletele tuturor oamenilor din echipaj, citea în hărţi, ba pînă şi-n stelele de pe cerul înalt, cum nu putea citi în ochii ei aşa de vorbitori, aşa de umezi şi calzi?

― Deci, altminteri… Pentru mine, aşa, ca om, să zicem că n-aş fi căpitan… Eu credeam…

Ea îşi muşca buzele, în faţa lui, la un pas.

Şi Anton Lupan bîiguia, încurcat:

― Pentru că mie unul, mie unul, ştii, îmi eşti dragă, Adnana!

― Ia te uită! Şi de mult, domnule căpitan?

― Nu-ţi bate joc! De atunci, cînd te-am întîlnit pe corabia lui kir Iani în arhipelag. Ai uitat?

― Nu, n-am uitat!

Cum de nu izbucnea în lacrimi, cum de mai putea lăsa, pînă la el, nefericitul acela de pas?!

― Răspunde-mi, Adnana! Să zicem că nu m-ar pîndi nici o primejdie. Vrei să te măriţi cu mine? Primeşti să-ţi fiu bărbat?

― Am să-ţi răspund cu o vorbă de a ta: primesc, cu braţele deschise! Dar eu cînd spun, o şi fac. Păzea!

Şi-acum echipajul spăla puntea, freca alămurile de te orbeau – se nimerise zi cu soare, altfel nici nu se putea –, ridica marele pavoaz, împodobea corabia cu ramuri de fag – păcat că nu găseau brad!

Iar seara, se porni chiolhan; ardeau, agăţate de straiuri, de ghiuri, toate felinarele cîte se putuseră afla, ba mai împrumutaseră vreo şase de la vecini, un schooner argentinian, un vapor suedez, se întinsese masă mare, lîngă catarg, mîncară berbec fript, că-i şi uitaseră gustul de cînd hoinăreau, urla fonograful lui Ismail, de te asurzea… Pe urmă fonograful tăcu şi Mihu începu să cînte din caval, Negrilă lătra, se zbenguia fericit între Anton Lupan şi Adnana, oamenii jucau pe punte, chiuiau:

„Frunză verde de pe coastă,

Frumoasă-i mireasa noastră!”

Se adunase lume multă pe mal; un poliţai se plimba pe chei, cam enervat; nu se mai pomenise la Punta Arenas asemenea bal. Dar ce putea face? Să zică o vorbă, ar fi ieşit scandal. O dată îşi însurau oamenii căpitanul pe care-l iubeau!…

La miezul nopţii se desfundă ultima sticlă de Cotnar, iar Anton Lupan, umăr la umăr cu Adnana, ridică paharul, se uită la echipaj şi vorbi aşa:

― Prietenii mei dragi! Sîntem împreună de multă vreme, iată curînd se împlinesc trei ani. Am străbătut drum lung, ca să înfăptuiesc un gînd vechi, pe care nu l-au putut înfăptui alţii, înaintea mea – şi voi toţi, care m-aţi ajutat, aţi fost bravi. Nu avem de aşteptat nici onoruri, nici bani, dar lumea, dacă este dreaptă, nu ne va uita… îmi pare rău că astăzi, cînd am înfăptuit acest vechi plan, prietenul meu, care a avut parte mai mare decît mine în tot ce am visat, nu e în mijlocul nostru şi nimeni nu poate bănui unde l-o fi aruncat soarta. Închin primul pahar pentru el, dacă o fi viu, sau, dacă a pierit, pentru amintirea lui Pierre Vaillant!

Echipajul se ridică în picioare şi cîteva clipe rămaseră cu toţii tăcuţi, întristaţi, simţind parcă asupra lor umbra pîlpîitoare a omului pe care îl iubeau fără să-l fi cunoscut.

― Cît despre noi – continuă apoi Anton Lupan –, cred că ne putem număra cîteva fapte bune în aceşti ani. Dacă am greşit uneori…

Aici Ismail îşi lăsă capul în pămînt şi oftă amar, credea că Anton Lupan încă nu l-a iertat.

― Am greşit toţi, greşeli mai mici sau mai mari, toate au rămas în urmă, principalul e că am ieşit totdeauna cu obrazul curat şi sîntem laolaltă, ca nişte fraţi. Cînd mă uit în jur, pe puntea aceasta, care e un colţ din ţara mea, nu ştiu ce mi-e mai drag; îmi e mai dragă ţara noastră, fiindcă a dat oameni aşa minunaţi, îmi sînteţi mai dragi voi, mi-e mai dragă corabia, ori…

― Stai puţin, domnule! Eu cred că dintre toate şi dintre toate, mai dragă trebuie să-ţi fie ea! zise cîrmaciul, arătînd spre Adnana.

― Aşa e, frate Gherasime! sări Haralamb.

― Tu ţine-ţi gura, pezevenghiule – şi mai bine gîndeşte-te că mîine-poimîine ajungem la Pireu, şi-o să dai ochi cu cafegioaica ta!

Haralamb oftă:

― De, dacă sîntem săraci! Să nu fi aruncat aurul ăla, mă gîndeam să rămîn şi eu acolo, să mărim cafeneaua, să facem şi-un fel de han, adică un hotel, cum era la Stambul, la Pera-Palace…

― Nu fii amărît, Haralamb! vorbi Anton Lupan. Sînt pe lume rele şi nenorociri mult mai mari decît sărăcia, dacă tu vrei cu tot dinadinsul