să ne socotim săraci. Mai bine să ne gîndim că ne aflăm toţi laolaltă, strîns legaţi, că am trecut prin primejdii care nu ne-au întors din cale – şi pe lîngă ispite care nu ne-au dezbinat…

„La ce s-o fi gîndind? se întreba Haralamb. La aur sau la Adnana? Ispită, ispită, da’ degeaba vorbeşte aşa! Ce, la o adică, aş fi îndrăznit eu să i-o iau de sub nas?”

De cîteva clipe, Gherasim nu mai auzea ce spune Anton Lupan; îl frămîntau şi pe el unele gînduri şi nu ştia cum să le vină de hac. În sfîrşit, se scarpină în cap şi zise, încurcat:

― Şi-apoi, domnule, dacă-i vorba de sărăcie, poate că nici nu sîntem aşa săraci! Ia stai!

Aşa zicînd, se ridică de la masă, se duse în cabină, la prova, şi se întoarse cu sacul lui vechi, de marinar, din care scoase nişte bucăţi de metal, zgrunţuroase, sleite, în forme şerpuitoare, ciudate şi îmbrăcate într-o scoarţă de praf. Numai că, dacă le zgîriai, luceau.

― Ia uite colea!

Căpitanul luă o bucată de metal, o zgîrie cu unghia şi făcu ochii mari:

― Aur curat!

― Aur este, dar nu ştiu cît o fi de curat, că s-a amestecat cu cenuşa lui Martin Stricland şi-a ăluilalt, am uitat cum îi spunea…

― Schlimbach!

― Aşa vezi, Schlimbach. Mi-ar fi fost scîrbă să pun mîna pe el, dar atunci, noaptea, am crezut că Ismail se prăpădeşte – şi-am zis să fac ceva pentru nevestele lui. Altfel nu-l luam. M-am dus pe mal, am răscolit cenuşa şi l-am adunat. Or fi vreo şapte ocale, vreo opt, n-am avut cîntar… Acum, domnule, om face cum zici dumneata. Dacă socoteşti că nu-i murdar…

― Parcă icosarii, napoleonii şi lirele ştim din ce aur s-au turnat? răspunse Anton Lupan. Doar n-o să ne facem icoane din el; tot o să trebuiască să-l schimbăm pe bani, aşa că fii liniştit, Gherasime. Şi-acum, dacă toţi veţi socoti ca mine, eu zic să-l împărţim în două părţi la fel de mari: una lui Ismail, că-i cel mai împovărat, alta lui Haralamb, să nu se mai plîngă de…

Haralamb se împotrivi, ruşinat:

― De ce mie, domnule? M-am arătat eu mai vrednic decît ceilalţi?

― Nu-i vorba de asta; dar parcă spuneai că vrei să deschizi cafenea!

Oamenii rîseră grozav; nu prea era în firea lor să se poreclească, dar de multă vreme, în taină, cînd vorbeau de Haralamb, îi ziceau kir Haralamb-cafegiul, kir Haralamb-ciubuc, ori kir Haralamb-giubea.

― Ce ziceţi, băieţi, aşa împărţeală e dreaptă? continuă căpitanul.

― Să ia Ismail tot! zise Haralamb, lepădîndu-se de aur, cum s-ar fi lepădat de cel necurat.

Atunci se auzi piciorul lui Ismail, lovind în punte, aproape cu supărare:

― Împarţim egal! Luam toţi, taman-taman!

Poate c-ar fi ieşit şi ceartă, dacă nu se amesteca înţeleptul cîrmaci:

― Ia, mai bine să nu ne facem planuri prea din vreme; să ne vedem întîi mai aproape de case. Ce, ar fi să ni se întîmple prima oară dacă am pierde şi aurul ăsta pe undeva?

― Ei, şi-acum, la odihnă! hotărî Anton Lupan. Mîine, în zori, am plecat!

― Ba nici gînd, domnule! Lasă-ne să petrecem, c-am dormit toată luna! O dată ne însurăm căpitanul!

Şi iarăşi începu să cînte cavalul şi iarăşi chiotele şi strigăturile se răspîndiră peste liniştea tainică din Punta Arenas.

Numai plutaşul stătea tăcut, lîngă catarg, cu mîinile în brîu, cu barba bătută de vînt, arătîndu-şi pieptul voinic, parcă mai falnic ca oricînd, că nu mai ştiai cine-i mai falnic, el sau catargul? Iar ochii lui albaştri se limpeziseră iarăşi şi chipul înăsprit parcă înflorea, ca busuiocul de pe plaiuri cînd se duc omăturile iernii şi vine din nou luna mai. Şi gîndindu-se la fata pe care o iubise el odată, cea de se dusese după primarul bogat, plutaşul îşi zicea în sine, găsind gîndul înţelept după atîţia ani: „Ce mi-e bogăţia? Azi în hambar, mîine în ocean!…

Haralamb, în acest timp, o învîrtea pe mireasă chindia, iar văru-su şuiera printre degete şi chiuia, de se auzea în toată Punta Arenas:

Frunză verde floare-aleasă,

Să joace şi cea mireasă…

În zori, cînd împingeau amîndoi la manelele cabestanului, de curgea apă pe dînşii, tot nu sfîrşiseră cu strigăturile. Băteau clopotele de cart pe corăbiile vecine, marinarii se aplecau peste parapete, hamalii căscau gura în marginea cheiului…

― Floricică-floare-albastră, toată lumea-i cu nevastă!… chiuia Haralamb.

― Toată lumea-i cu soţie, numai eu cu cucu-n vie!… răspundea Ieremia, veselindu-se pe faţă, dar în fundul sufletului cuprins de amărăciune.

Se potoliră abia în afara portului, cînd începu să plouă. Atunci coborîră cu părere de rău în cabină, Negrilă îşi luă şi el coteţul în primire. Pe punte rămase numai cîrmaciul şi omul de veghe.

Speranţa navigă două zile prin strîmtoare, prin locuri care ne sînt acum cunoscute. Ploua mereu, altfel nu s-ar fi împlinit cele scrise în cărţile marinăriei. Anton Lupan stătea rezemat de parapet, la prova, şi privea ţărmurile pustii, învelite în neguri. Nu se vedeau focuri, fumuri, pirogi alcalufe… Pe alocuri zărea un fel de movile ciudate, în marginea apei, ca nişte dolomite… Acum ştia că sînt grămezi de scoici goale, să le măsori cu tona, în locurile de popas ale acestor triburi bătute de soartă.

Dar poate în clipa asta, undeva, în marginea unui canal, pe o insulă pustie, un alcaluf, îmbrăcat în piele de focă, încălţat cu opinci, legate cu nojiţe ca ale ţăranilor noştri, îşi căuta loc de vatră, iar altul cioplea cu toporul bîrne pentru viitoarea casă… Da, truda lor avea să rodească, măcar cît rodeşte un bob de grîu dintr-o mie…

A treia zi, către zorii zilei, strigă omul de veghe:

― Eheeei! Se vede Capul Fecioarelor!

Adnana stătea la cîrmă, învelită în mantaua de ploaie; stătea aşa de la miezul nopţii: era marinar, nu nevasta căpitanului.

Echipajul năvăli pe punte, o dată cu lumina zilei. Ploua, ploaia cunoscută, să se împlinească litera scrisă în cărţile marinăriei, dar departe, în prova, oceanul făgăduia să le dea înapoi cerul senin şi soarele, şi căldura.

Ieşi şi Ismail, mai la urmă, bocănind anevoie pe scară. Vedea oceanul în faţă, dar tot nu ştia încotro se îndreaptă, unde duc cărbunii. Cînd îi întreba pe oameni, aceştia ridicau din umeri, ferindu-se să-i răspundă; mare năzdrăvănie!

Peste cîteva clipe căpitanul apăru pe punte, cel din urmă, nu că de cînd cu însurătoarea