se mai lenevise; avusese de întregit o frază în jurnalul călătoriei. Altminteri, nu dormea nici el, de la miezul nopţii. Ce, ar fi putut să doarmă cînd o ştia pe Adnana la cîrmă?

Ea îi zîmbi pe sub glugă şi, ridicînd mîna, îi făcu un semn, plin de gingăşie, un semn mic-micuţ, să nu-l vadă toată lumea.

― Cîrmaciul n-are voie să ia mîna de pe cîrmă! o mustră căpitanul, cu prefăcută, sau, mai ştii, poate cu adevărată asprime.

„Bine! Cînd termin cartul, ai să vezi tu! Las’ pe Adnana!”

Anton Lupan îşi învălui oamenii cu privirea şi în ochii lui se ivi o undă de nedumerire. Ei, dar cine era printre ei flăcăul acesta sprinten, cu umerii largi, cu trupul subţire? Să fi fost Mihu, copilandrul care se îmbarcase acum trei ani la gurile Dunării?

― Mihule!

― Da! răspunse musul, apropiindu-se cu paşi legănaţi, ca marinarii cu multă vechime, dar vădind, în călcătură, nu ştiu ce stînjenire.

― Ce-i cu tine? Nu cumva iar te strîng cizmele?

― Ba da, domnule; mi-au rămas mici şi astea, fir-ar ele ale naibii să fie!

― Cînd crescuşi aşa mare, băiete? Ia te uită la el! Mîine-poimîine, n-au să-l mai încapă nici tricourile!

„Ehei! ar fi vrut să-i răspundă flăcăul. Tricourile mele de mult i le-am dat Adnanei! Păi ce, mi se mai potrivea măsura? Acum le port pe ale oamenilor!”

Anton Lupan îl privi din tălpi pînă în creştet şi pieptul i se umflă de mîndrie.

― Cîţi ani ai tu acum, măi băiete?

― Am împlinit nouăsprezece la sfîntu’ Vasile.

― A, păi dacă-i aşa, cînd ajungem la Marsilia, mergi să dai examen la Căpitănie.

― Cum asta? Că doar n-am anii!

― Nu-i nimic; m-oi pricepe şi eu atîta, să-l iscălesc pe popa din satul vostru. Îţi dau doi ani din buzunarul meu, numai să nu mă faci de ruşine!

O geană de purpură începea să clipească la orizont, deasupra oceanului. În faţă, un mic vas cu două catarge, un pescuitor de balene după formă, strîngea vîntul anevoie, încercînd să înainteze prin strîmtoare, împotriva mareei.

― Băiat bun! Aferim! zise Ismail, apropiindu-se de Mihu şi bătîndu-l pe umăr.

― Bine, o să vedem! continuă căpitanul. Dar pînă să dai examen cu alţii, o să-mi arăţi mie ce-ai învăţat în ăşti trei ani de zile. Cînd ieşim în ocean, îţi încredinţez comanda corăbiei. Du-te jos, cercetează harta, fă-ţi toate socotelile, să ne scoţi la Buenos Aires!

Ismail se clătină, gata să cadă pe punte; vezi, nu era încă deprins cu piciorul…

― Unde? întrebă, simţind că-l iau ameţelile.

― La Buenos Aires, să descărcăm cărbunii. Nu ştii unde vine asta? E un port mare, în Argentina.

― Domnule, nu băteam joc acuma! Ştiam Buenos Aires…

Şi de unde vorbea cu ochii în jos, plin de obidă şi amărăciune, deodată pe chipul bucătarului năvăli un val de sînge, începură să-i scapere privirile.

― Dacă nu suparam, vream un hatîr, zise, cu însufleţire.

― Spune, Ismaile!

Oamenii îşi fereau capetele, silindu-se din răsputeri să nu rîdă.

― Eu nu coboram, continuă bucătarul, cînd cu îndrăzneală, cînd cu ruşine. Nu coboram, nu vream cădeam în păcat, pariam argentinos. Dar lăzam ăsta băiat, ori Haralamb, mergeam întrebam, cine am bătut, am bătut Destroyer, ori…

Un hohot de rîs umplu văzduhul, făcînd să se spargă norii şi să se vadă seninul cerului. Speranţa gonea ca o nălucă, în lumina zorilor, cu vînt din pupa şi curentul mareelor, avînd totul de partea ei, cum totul îi era potrivnic micului vas din faţă, pescuitor de balene.

― Nu, Ismaile! răspunse căpitanul. O să coborîm şi-o să mergem cu toţii. Iar ţie o să-ţi dăm cincizeci de argentinos, să pariezi pe Barbarosa – fireşte, dacă-ţi convine; dar am eu o presimţire că rîndul trecut Destroyer a rămas fără pene.

Şi iarăşi răsunară pe punte hohote de veselie; rîdea Haralamb, omul de veghe la prova, rîdea Adnana, la cîrmă, rîdea căpitanul, rîdea întreg echipajul, rîdea şi Mihu, în cabină, rîdea şi… Păi sigur, rîdea şi Negrilă… Dar cel mai tare dintre toţi, rîdea bucătarul!

S-ar putea clipă mai frumoasă pentru a încheia povestea călătoriei? Ce să spui după aceea? Cum a mers Speranţa la Buenos Aires, cum a descărcat cărbunii, cum şi-a împlinit Ismail vechea poftă a inimii şi-apoi, cum au plecat cu toţii, spre Mediterană – sfîrşită fiind aventura? Dar nu, aventura nu se sfîrşeşte niciodată, înmugureşte din ea însăşi, într-una, ca butaşul viţei de vie. lată:

Vasul de pescuit balene era acum în faţă, luptîndu-se din greu cu vîntul şi cu mareele.

― Halo! strigă căpitanul, cînd fură aproape.

― Halo! răspunse Anton Lupan, făcîndu-şi mîinile pîlnie la gură.

― Unde mergeţi?

― La Buenos Aires!

― Pune în pană, rogu-te, căpitane! Am să-ţi dau o hîrtie!

― Prova în vînt! porunci Anton Lupan, supunîndu-se rugăminţii, după datinile cinstite ale marinăriei.

Speranţa făcu o voltă largă şi curînd cele două vase se aflau bord la bord, derivînd uşor spre gura strîmtorii. Pe puntea pescuitorului ardea focul, sub două cazane, topind grăsimea de balenă. Marinarii, unsuroşi şi afumaţi ca şuncile puse în gura hornului, căsăpeau cu topoarele o balenă care cîntărea peste două tone. Căpitanul se apropie de parapet, cu o hîrtie în mînă.

― Iată, domnule! zise, întinzîndu-i-o lui Anton Lupan. Am găsit-o acum trei zile, într-o sticlă, cînd am despicat pîntecele unei balene. E de la nişte naufragiaţi, dar, din nenorocire, poartă o dată foarte veche. Noi nu mergem deocamdată nicăieri, intrăm doar în strîmtoare, să încărcăm lemne. Dacă te duci la Buenos Aires, ia-o dumneata, s-o predai Căpităniei.

Era o hîrtie mucegăită, atinsă pe alocuri de umezeală, dar, în bună parte, scrisul se citea limpede: „Salvaţi sufletele noastre!…”

Mîna lui Anton Lupan începu să tremure, obrazul îi păli, ochii i se măriră, picioarele ii slăbiră şi el se rezemă de parapet, simţind că alunecă.

 

„Goeleta L’Esperance – scria în hîrtie –, sub pavilion francez, plecată de la Saint-Malo la 3 ianuarie 1882, în drum spre Punta Arenas…”

 

Cîteva clipe, literele se pierdură, rămase în locul lor numai o ţesătură cenuşie, fluturînd ca norii mînaţi de furtună.

― Ce este, domnule? întrebă Gherasim, cu nelinişte, văzînd ce palid era căpitanul.

Acesta nu răspunse, ci rămase cu ochii în hîrtie, neauzind, nesimţind pe nimeni în preajmă, încercînd să desprindă urmarea mesajului, din apele cenuşii ale hîrtiei. Dar, chiar şi acolo unde literele erau clare, el nu mai desluşea acum decît cuvinte