„…Atlantic… furtună… 17 martie… cîrma ruptă, catargele prăbuşite… naufragiat… 28°15' long. v., 47°7' lat. s… Supravieţuitori cinci oameni din opt echipaj: căpitanul Pierre Vaillant, primul cîrmaci, Roger Peraud…”

Anton Lupan nu citi mai departe, se desprinse de parapet, dădu să se repeadă spre cabină, la pupa, în vreme ce oamenii săi şi căpitanul pescuitorului de balene îl priveau, unii neliniştiţi, alţii numai miraţi, apoi se opri şi zise, cu un glas pe care nu i-l recunoştea nimeni:

― Pierre Vaillant!… Poate că e încă în viaţă… L’Esperance a naufragiat…

― Atunci, domnule, vei duce hîrtia! vorbi căpitanul micului vas, neînţelegînd de ce căpitanul Speranţei era aşa de tulburat. Drum bun şi mă încred în dumneata!

― Îţi mulţumesc, căpitane! Cerul fie binecuvîntat că te-a scos în calea mea! Fii şi dumneata de o mie de ori binecuvîntat!

Şi, în timp ce pescuitorul de balene îşi lăsa prova sub vînt, spre a-şi lua trudnic vechiul drum, Anton Lupan cobora scările cabinei şi se apleca asupra hărţii, cu compasul în mînă, să găsească locul arătat în mesaj. Dar, în chip ciudat, în locul acela Oceanul era alb, nu se vedea nici o insulă, nici un colţ de pămînt – pe zeci de mile în jur se întindea numai apa, pustiul. Citi încă o dată cifrele, măsură iar şi găsi acelaşi loc, în mijlocul Oceanului alb. Şi totuşi era cu neputinţă ca Pierre Vaillant să se fi înşelat, după cum era cu neputinţă să se fi salvat din naufragiu în altă parte decît pe o insulă, pe o bucată de pămînt, deşi harta n-o arăta.

După cîteva minute, oamenii care aşteptau pe punte, încremeniţi, neputînd încă să creadă că hîrtia aceea venea într-adevăr de la Pierre Vaillant, îl văzură pe căpitan urcînd scările, mai liniştit într-un fel, în altul mai tulburat. Speranţa rămînea cu prova în vînt şi curentul continua s-o împingă încet, spre Ocean.

― Schimbăm drumul! vorbi hotărît Anton Lupan.

― Încotro, domnule? întrebă Gherasim. Nu mai mergem la Buenos Aires?

― Nu. Pornim spre răsărit, nord patru carturi spre est, să-l căutăm pe Pierre Vaillant!

― Şi cărbunii?

Trebuiau să-i descarce la Buenos Aires pînă la 15 februarie, aşa scria în contract! Dar acum Anton Lupan uitase ce scria în cartea negustorilor, cum uitase şi atunci cînd plimbase butoaiele lui kir Nicolachi pînă la insula Musarah – acum în ochii lui îşi deschisese iarăşi paginile marea carte a prieteniei, pe care niciodată n-ar fi putut-o uita!

― Cărbunii? îi păstrăm ca lest, şi dacă n-om mai avea nevoie de ei, îi aruncăm în ocean!

Oamenii se uitau la el, nedumeriţi, încurcaţi; nu mai rîdea nimeni pe punte, ca în clipa aceea cînd povestirea s-ar fi putut termina.

― Au şovăie vreunul? întrebă Anton Lupan, privindu-i mirat.

Adnana, cea dintîi, scutură scurt din cap. Iar ceilalţi, îndată după ea, răspunseră toţi, într-un glas:

― Nu, domnule! Mergem oriunde ne porunceşti! Sîntem marinari!

― Atunci prova sub vînt – şi la drum, pe ocean! Gherasim învîrti cîrma la stînga, pînzele începură să fluture, apoi se umflară şi, rotindu-se, Speranţa îşi afundă prova în val…

Nu mai rîdea nimeni pe punte. Oamenii erau tăcuţi şi gravi, cum e tot marinarul cînd porneşte pe apă, să salveze alt marinar.

Speranţa gonea iarăşi, în zorii care creşteau, cu acelaşi vînt tare din pupa, cu pavilionul românesc fluturînd pe catarg. Şi deodată ea îşi schimbă legănarea, foşnetul bordajului îşi schimbă gama – întîlnea nemărginitul ocean.

Era clipa cînd se vestea faptul cel mare al zilei, la orizont răsăritul fluturîndu-şi pînzele roşii, ca să-i deschidă poarta larg soarelui. Iar dincoace, în timp ce etrava îşi începea iarăşi marşul triumfal al plecărilor, Speranţa îşi flutura pînzele albe, deschizînd tainica poartă a călătoriilor ei viitoare.

Mic manual marinăresc

Cea mai mare parte a termenilor marinăreşti folosiţi în această carte îşi găsesc explicaţia chiar în text, dar nu totdeauna în locul unde sînt întîlniţi prima oară. De aceea, autorul socoteşte trebuitor să pună la îndemîna cititorilor neiniţiaţi acest mic manual alfabetic, care le va îngădui să înţeleagă cu o clipă mai devreme sensul unor cuvinte necunoscute de ei, rămînînd totdeodată folositor şi pentru alte lecturi cu subiect marinăresc.

AMARA (A): A lega, a fixa încărcătura din magazie sau obiectele mobile de pe punte, ca în timpul balansului să nu se mişte, prilejuind stricăciuni. La fel se spune despre un vas care se leagă la chei.

ARBORE sau CATARG: Preacunoscutul stîlp vertical, fixat pe punte, folosit la ridicarea velelor. Vasele moderne, cu maşini, mai păstrează şi astăzi unul sau două catarge, pe de o parte ca să se supună tradiţiei, pe de alta din necesităţi reale (antenă de radio, semnalizare), dar ele sînt din ce în ce mai scurte.

ARGAT: Macara primitivă, alcătuită dintr-un solid pivot vertical, pus pe suporturi de lemn, învîrtit cu pîrghii lungi, ca nişte spiţe, de mai mulţi oameni şi putînd, prin înfăşurarea unui cablu, să deplaseze greutăţi mari, de pildă să tîrască o corabie care trebuie scoasă pe uscat.

BABORD: Partea din stînga a unui vas, privit de la pupa la prova.

BALANSINĂ: Parîmă petrecută printr-un scripete de pe catarg, care susţine ghiul la înălţimea cuvenită cînd pînzele sînt strînse.

BANDA (A SE): Se spune despre un vas că este bandat, atunci cînd navighează aplecat pe