şi nervi supraîncordaţi înghiţiţi de întuneric. Avea oare cuţitul în mână? Trebuia să-mi imaginez că-l are. Îmi era foarte vie în minte sclipirea lui albă. Mi-am ţinut respiraţia, încercând să-mi maschez prezenţa şi mi-am încleştat mâinile pe bâtă.

  După ce-a intrat, acel cineva a închis uşa şi a încuiat-o pe dinăuntru. A rămas apoi cu spatele lipit de ea, aşteptând şi privind în juR. Îmi transpiraseră palmele. Aş fi vrut să mi le şterg de pantaloni, dar orice mişcare mi-ar fi putut fi fatală.

  M-am gândit la pasărea sculptată din grădina lui Miyawaki. Pentru a-mi şterge orice urmă, m-am contopit cu imaginea păsării. Eram sculptura unei păsări, împietrită, scăldată de razele puternice ale soarelui de vară şi priveam cerul.

  Acel cineva îşi adusese o lanternă. A aprins-o şi în clipa aceea fasciculul de lumină a străpuns uşor întunericul. Lumina nu era puternică, de unde am dedus că era tot o lanternă mică, de buzunar. Aşteptam ca lumina aceea slabă să treacă prin faţa mea, dar individul nu s-a mişcat din loc. Fasciculul luminos a luat la cercetat fiecare obiect din cameră, unul după altul – florile din vază, tava din argint de pe masă (care a strălucit senzual din nou), canapeaua, lampadarul… A trecut pe lângă nasul meu şi s-a oprit pe duşumea la cinci centimetri de vârful tenişilor mei, după ce-a cercetat fiecare colţişor, precum limba unui şarpe care tatonează terenul. Mi s-a părut că am stat aşa o veşnicie. Simţeam teama şi tensiunea sfredelindu-mi creierii.

  Nu te gândi la nimic. N-ai voie să-ţi foloseşti imaginaţia, îmi ziceam. Doar îmi atrăsese atenţia locotenentul în rezervă Mamiya, în scrisoarea sa, că imaginaţia poate fi fatală.

  Până la urmă, raza de lumină a început să se mişte încet, înainte. Bărbatul se îndrepta spre camera alăturată. Am apucat bâta şi mai ferm. Am observat că mi se uscaseră mâinile, ba chiar mi se păreau prea uscate.

  Bărbatul a făcut un pas înainte şi s-a oprit. Apoi încă un pas. Aveam impresia că era foarte atent pe unde calcă. Era cumplit de aproape de mine. Încă doi paşi şi ajungea unde voiam eu. Încă doi paşi şi se termina cu coşmarul acela umblător. Lumina a dispărut brusc, bezna înghiţind iar totul în jur. Bărbatul stinsese lanterna. Am încercat să-mi pun repede mintea în funcţiune, în întuneric, dar nu reuşeam. M-au trecut fiori reci. Şi-a dat seama că eram acolo.

  Dacă nu mă mişc, sunt pierdut, mi-am zis eu. Nu trebuie să stau împietrit locului. Am încercat să mă mişc spre stânga, dar picioarele nu mă ascultau, erau lipite de duşumea şi inerte, asemenea statuii din piatră a păsării. Am încercat să mă aplec puţin în faţă, dar abia am reuşit să-mi înclin trupul câţiva milimetri, în clipa aceea m-a plesnit ceva peste umărul stâng şi m-a înjunghiat – tare şi rece ca gheaţa. Mi-a străpuns osul

  Lovitura m-a trezit şi picioarele mi s-au dezmorţit. Sărit spre stânga şi m-am lăsat pe vine, încercând detectez adversarul. Vasele de sânge din tot corpul mi se dilatau şi se contractau, fiecare muşchi şi celulă se întindeau după oxigen. Umărul drept mi-a amorţit, dar nu mă durea. Avea să mă doară mai târziu. Am rămas nemişcaţi amândoi, faţă-n faţă în întuneric, ţinându-ne respiraţia. Nu se vedea nimic şi nu se auzea nici un sunet.

  Cuţitul s-a năpustit iar spre mine, fără avertisment. A vâjâit pe lângă faţa mea, asemenea unei albine care atacă, dar nu mi-a atins decât pata de pe obraz. Am simţit cum mi se sfâşie pielea, dar rana nu era adâncă. Nu mă vedea nici el, cu siguranţă. Dacă m-ar fi văzut, m-ar fi omorât de mult. Am învârtit bâta în beznă, îndreptând-o în direcţia de unde venise cuţitul, dar n-a făcut decât să vâjâie pe întuneric, fără să lovească nimic. Oricum, mi s-a mai schimbat puţin starea de spirit şi nu mă consideram încă învins. Cuţitul mă atinsese doar de două ori şi nu fatal. Nu ne vedeam. El avea cuţit, eu bâtă.

  Ne ţineam suflarea şi ne pândeam reciproc. Am simţit sângele curgându-mi pe faţă, dar nu-mi era frică. E doar un cuţit, mi-am zis. E doar o tăietură. Aşteptam. Aşteptam cuţitul. Eram capabil să aştept o veşnicie. Am inspirat şi apoi am expirat fără să se audă nimic. „Haide!” i-am zis eu în minte. „Mişcă! Te aştept! Înjunghie-mă dacă vrei, nu mi-e teamă.”

  Cuţitul m-a atacat din nou. De data asta mi-a sfârtecat gulerul puloverului. I-am simţit vârful atingându-mi gâtul, dar n-a trecut prin piele. M-am răsucit şi am sărit într-o parte. Dornic să recuperez, am învârtit bâta prin aer. I-a atins clavicula, cred. Lovitura n-a fost suficient de puternică pentru a-l pune jos sau pentru a-i rupe oase, dar măcar l-am atins. L-am auzit dându-se îndărăt şi respirând agitat. Mi-am luat avânt şi am atacat iar, în aceeaşi direcţie, puţin mai sus, acolo unde mi se părea că-l aud respirând.

  A fost o lovitură perfectă. L-am prins undeva în partea de sus a gâtului. S-a auzit un pârâit groaznic de oase. A treia lovitură şi-a atins ţinta – capul. A scos un sunet jalnic şi s-a prăbuşit. A gâfâit puţin, după care nu s-a mai auzit nimic. Am închis ochii şi, fără să gândesc, am mai atacat o dată în direcţia sunetului. N-aş fi vrut, dar nu aveam încotro. Trebuia să termin cu el, nu din ură sau de teamă, ci pentru că pur şi simplu trebuia să fac asta. L-am auzit pârâind în întuneric ca un fruct copt. Ca un pepene verde. Stăteam nemişcat, cu mâinile încleştate pe coada bâtei şi o ţineam în faţa mea.

  Mi-am dat seama în clipa aceea că tremuram din cap până-n picioare şi nu mă puteam stăpâni. M-am dat un pas îndărăt şi am scos lanterna din buzunar.

  — Nuuuuuu! Strigă vocea din întuneric. Nu te uita! Era vocea lui Kumiko. Striga din camera alăturată şi încerca să mă convingă să nu mă uit. Trebuia să văd. Trebuia să