ştiu ce anume era acel ceva din toiul beznei pe care l-am bătut până la desfigurare. O parte din mine înţelegea ce voia Kumiko să-mi interzică. Avea dreptate, nu trebuia să mă uit, dar aveam lanterna în mână şi aceasta se mişca fără să-mi asculte comenzile.

  — Te rog, te implor! Ţipa ea. Nu te uita dacă vrei să mă iei acasă!

  Am strâns din dinţi şi am dat încet drumul aerului pe care-l adunasem în plămâni. Nu reuşeam să-mi stăpânesc tremuratul, în aer plutea un miros greţos de creieri, violenţă, moarte. Eu eram vinovatul. Din cauza mea mirosea astfel. Am găsit canapeaua şi m-am prăbuşit pe ea. Am încercat să lupt cu starea aia de vomă, dar n-am reuşit. Am vomitat pe covor tot ce aveam în stomac, apoi lichid, aer, salivă. În timp ce vomitam, am scăpat bâta pe jos şi am auzit-o rostogolindu-se în întuneric.

  După ce mi-a trecut starea de vomă, am vrut să-mi scot batista şi să mă şterg la gură, dar nu mi-am putut mişca mâna. N-am fost capabil nici să mă ridic de pe canapea.

  — Hai să mergem acasă! S-a terminat. Hai să mergem! Ea nu mi-a răspuns.

  Nu mai era nimeni acolo. M-am afundat în canapea şi am închis ochii.

  Simţeam că mă lasă puterile… Din degete, umeri, gât, picioare… Au început să pălească şi durerile provocate de răni. Îmi pieriseră toate senzaţiile, dar nu-mi era frică. Am capitulat fără să protestez, m-am predat unui ceva cald şi mare ce venise să mă învăluie. Atunci mi-am dat seama că străpungeam zidul gelatinos. Nu aveam decât să mă las în braţele fluxului. Aici n-am să mai vin niciodată, mi-am spus în timp ce treceam prin zid. Totul s-a terminat. Unde-a plecat Kumiko din camera aceea? Ar fi trebuit să o iau acasă, doar de aceea l-am ucis pe bărbatul acela, acela a fost motivul pentru care i-am crăpat capul ca pe un pepene. Acela a fost motivul pentru care… N-am mai putut gândi. Mintea mi-a fost absorbită de o baltă adâncă de neant.

  Când mi-am revenit, mă aflam din nou în beznă. Stăteam rezemat de zid. Mă întorsesem în fundul fântânii, dar nu era locul obişnuit. Mi se părea ceva nou, cu totul nefamiliar, încercam să-mi adun toate forţele pentru a înţelege ce se întâmplă. Ce se deosebea oare de ceea ce ştiam eu? Simţurile mele erau paralizate aproape complet. Abia reuşeam să percep, vag, ambianţa. Trăiam sentimentul că fusesem în mod eronat depozitat într-un alt recipient. Am început, treptat, să înţeleg.

  Eram înconjurat de apă.

  Fântâna aceea nu mai era secată. Mă aflam în apă până la solduri. Am respirat adânc şi am încercat să mă calmez. Ce s-o fi întâmplat? Ţâşnea apă caldă de undeva. Nu era apă rece. M-am gândit imediat să verific dacă lanterna era în buzunar, dacă o luasem cu mine din lumea aceea. Exista oare vreo legătură între ceea ce se întâmplase acolo şi realitatea de aici? Mâna nu-mi asculta comenzile. Nu-mi puteam mişca nici măcar degetele. Aveam picioarele la fel de inerte şi nu mă simţeam în stare să mă ridic.

  Am încercat să evaluez situaţia cu sânge rece. În primul rând, apa îmi venea doar până la brâu, aşa că nu era cazul să mă gândesc la înec. E adevărat că nu mă puteam mişca, dar asta se întâmpla pentru că-mi epuizasem fiecare gram de forţă. Probabil că-mi voi reveni după un timp. Rănile provocate de cuţit nu păreau foarte adânci, iar paralizia îmi înăbuşea durerile. Din obraz nu-mi mai curgea sânge. Se închegase.

  Mi-am rezemat capul de zid şi mi-am spus: Stai liniştit. Nu e cazul să te îngrijorezi. Totul se terminase. Trebuia să mă odihnesc puţin şi apoi să mă întorc la lumea mea, lumea de pe pământ învăluită de lumina soarelui… Dar de ce avea fântâna apă din nou? De ce atât de brusc? Fusese atât de multă vreme secată, moartă… Şi-acum a revenit la viaţă. O fi având vreo legătură cu faptele mele de acolo? Probabil că da. O fi sosit timpul ca piedica pusă filonului de apă, care a acţionat ca un dop, să se dea la o parte!

  Imediat după aceea am realizat un fapt sinistru. La început n-am vrut să-l accept, gândindu-mă la o grămadă de posibilităţi care m-ar fi determinat să trăiesc cu impresia aceea, încercam să mă conving pe mine însumi că era doar halucinaţie provocată de combinaţia dintre beznă şi oboseală. Până la urmă însă, a trebuit să admit că era adevărat. Oricât încercam eu să mă păcălesc, nu ţinea.

  Nivelul apei creştea.

  Apa ajunsese deja până în dreptul genunchilor mei îndoiţi. Urca încet, dar urca. Am încercat iar să mă mişc, făcând eforturi disperate, dar degeaba. N-am reuşit decât să-mi răsucesc puţin gâtul. Am privit în sus. Capacul fântânii era la locul lui, pus bine. Am vrut să mă uit la ceas, dar n-am putut.

  Apa ţâşnea printr-o deschizătură… Cu viteză din ce în ce mai mare. La început s-a infiltrat puţin câte puţin, iar acum ajunsese un adevărat torent. II auzeam, îmi ajunsese deja până la piept. Oare cât avea să mai crească?

  „Atenţie la apă!” îmi spusese domnul Honda. N-am luat în seamă avertismentul lui. E adevărat că nu-l uitasem (n-aveam cum să uit o asemenea trăsnaie!), dar nici nu l-am luat în serios. Domnul Honda nu fusese pentru mine şi pentru Kumiko decât un episod nevinovat şi ne mai trezeam repetându-i cuvintele: „Atenţie la apă!” Izbucneam amândoi în râs. Eram tineri şi plini de viaţă, nu aveam nevoie de profeţiile lui. Abia acum îmi dădeam seama că domnul Honda avusese dreptate, îmi venea să râd de mine însumi. M-am trezit în apă şi eram la mare ananghie.

  M-am gândit la Mai Kasahara. Mi-am imaginat-o venind la fântână şi dând la o parte capacul. Vedeam atât de clar imaginea aceea, încât îmi venea să sar direct în ea. Trupul nu mi-l mai puteam mişca,