— Hei, domnule Pasăre-arc! Vocea ei reverberează în toată fântâna. Nu mi-am dat seama până acum că ecoul dintr-o fântână cu apă diferă de cel dintr-o fântână secată. Ce faci acolo? Iar meditezi?

  — Nu fac nimic deosebit, îi spun eu, privind în sus. N-am timp să-ţi explic acum, dar nu-mi pot mişca trupul şi apa creşte aici. Nu mai e secată fântâna. S-ar putea să mă înec.

  — Bietul de tine! Ţi-ai epuizat toată energia în încercarea de a o salva pe Kumiko. Poate că ai şi salvat-o. I-ai scăpat şi pe alţii de nenorociri, numai pe tine nu te-ai putut cruţa, iar acum n-are cine să te scoată de-acolo. Ţi-ai irosit toate forţele pentru a-i aduce pe alţii la lumină. Seminţele vieţii le-ai irosit prin alte locuri şi sacul s-a golit de tot. Nu cred că există pe lume nedreptate mai mare. Te compătimesc, domnule Pasăre-arc, te compătimesc din tot sufletul, te rog să mă crezi. Dar a fost alegerea ta. Înţelegi ce vreau să spun?

  — Cred că da.

  Umărul drept îmi zvâcnea de durere. Deci s-a întâmplat cu-adevărat, mi-am zis. Cuţitul acela chiar mă tăiase, fusese un cuţit adevărat.

  — Ţi-e frică de moarte? Întrebă Mai Kasahara.

  — Normal! Auzeam ecoul vocii mele în fântână. Bineînţeles că mi-e frică la gândul că o să mor în fântâna asta întunecată.

  — La revedere, domnule Pasăre-arc! Îmi pare foarte rău că nu pot face nimic pentru tine. Sunt foarte departe.

  — La revedere, Mai Kasahara! Să ştii că mi-a plăcut cum arătai în costumul acela de baie.

  Vocea lui Mai era foarte liniştită.

  — La revedere! Bietul de tine!

  Capacul fântânii se închise etanş şi imaginea dispăru. Nu s-a întâmplat nimic apoi şi nici nu găseam vreo legătură între ea şi ceea ce mi se întâmpla. Am ridicat capul spre gura fântânii şi-am strigat: „Mai Kasahara! Unde naiba eşti acum când am atâta nevoie de tine?”

  Nivelul apei îmi ajunsese până la gât şi o simţeam ca un laţ. Aveam impresia că respiram greu. Inima mea, care era deja sub apă, făcea eforturi disperate să marcheze timpul rămas, în ritmul acela, mai aveam doar vreo cinci minute până mi se acoperea gura… Şi nasul… Iar plămânii urmau să se umple de apă. Nici o şansă! Ciudat! Fântâna reînviase, iar eu urma să mor la naşterea ei! Nu-i chiar o moarte rea! Mi-am zis. E loc şi de mai rău pe lumea asta.

  Am închis ochii încercând să-mi accept moartea inevitabilă. Cât se poate de calm. Voiam să-mi înving frica. Cel puţin am reuşit să las în urma mea câteva lucruri. Vestea aceea bună. Veştile bune se spun în şoaptă. Aş fi vrut să zâmbesc la amintirea asta, dar n-am fost în stare. „De fapt îmi este frică de moarte”, am zis cu voce joasă. Se pare că au fost ultimele mele cuvinte. Nu foarte impresionante, dar n-am mai apucat să spun altceva. Apa mi-a acoperit gura, apoi nasul. Respiraţia mi s-a oprit. Plămânii mi se zbăteau să mai găsească nişte aer, dar nu mai reuşeau. Doar apă călduţă în jur.

  Eram pe moarte… ca toţi oamenii din lumea asta.

  38 Povestea raţelor-oameni

  Umbre şi lacrimi (Punctul de vedere al lui Mai Kasahara – 7)

  Bună, domnule Pasăre-arc!

  Primeşti scrisorile mele?

  Adevărul este că până acum ţi-am scris o grămadă de scrisori, dar nu ştiu dacă le-ai primit. Poate că din pricina adresei de pe plic zac acum în vreun oficiu poştal cu menţiunea „adresă necunoscută”. Ei, asta e! Dacă nu ajung la destinaţie, nu ajung şi gata. Eu n-am ce să fac. Nu e cine ştie ce de capul lor, dar am simţit nevoia să-mi aştern gândurile pe hârtie, îmi vin destul de uşor ideile când mă gândesc că-ţi scriu ţie, domnule Pasăre-arc. Oare de ce…?

  Aceasta este însă o scrisoare pe care chiar aş vrea să o citeşti, aşa că mă rog zeilor să ajungă.

  Ştiu că nu ţi-am mai pomenit de raţele-oameni, dar aş vrea să-ţi povestesc despre ele.

  După cum ţi-am mai scris, fabrica în care lucrez are terenuri întinse, cu păduri, un lac şi tot ce-i trebuie, îmi place grozav să mă plimb pe-acolo. Lacul este destul de mare şi în el trăiesc nişte raţe-oameni. Cred că sunt douăsprezece în total. Nu ştiu foarte exact cum este organizată familia lor, dar presupun că există o ordine internă, potrivit căreia unii se înţeleg bine cu alţii, pe când ceilalţi nu. Eu nu i-am văzut oricum certându-se.

  E decembrie şi lacul a început să îngheţe, dar gheaţa nu e groasă şi chiar dacă e frig, tot mai rămân ochiuri de apă ca să poată înota raţele. Mă rog, dacă se face foarte frig şi lacul îngheaţă de tot, fetele merg acolo să patineze. Cel puţin aşa oM auzit. În perioada aceea, raţele-oameni (ştiu că ţi se pare ciudat că le numesc astfel, dar aşa m-am obişnuit) trebuie să plece alte părţi. Mie nu-mi place să patinez, aşa că nu-mi rămâne decât să sper că nu va fi foarte frig şi gheaţa nu va fi suficient de groasă pentru patinat. Ştiu că sper degeaba, pentru că iernile sunt foarte geroase în această parte, dar atâta vreme cât locul lor e aici, n-au de ales.

  La fiecare sfârşit de săptămână pornesc spre lac şi-mi omor vremea uitându-mă la raţele-oameni. Cel puţin două-trei ore se:; curg aşa, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Ies din casă îmbrăcată ca lumea, cu ciorapi lungi groşi, cu căciulă, fular, ghete, haină îmblănită – înarmată ca un vânător de ursi polari. Mă aşez pe o piatră şi privesc raţele-oameni fără să mă gândesc la nimic. Le dau uneori pâine veche. Nu mai e nimeni pe-aici care să facă aşa ceva.

  Poate că nu ştii, domnule Pasăre-arc, că ratele sunt nişte oameni foarte agreabili. E o plăcere să stai