de vorbă cu ele. Chiar nu înţeleg de ce toată lumea pleacă departe şi cheltuieşte o grămadă de bani ca să vadă cine ştie ce porcărie de film, în loc să se destindă privind aceste fiinţe. Uneori fâlfâie din aripi prin aer şi aterizează pe gheaţă, dar alunecă şi cad. Ca într-o comedie de la televizor! Izbucnesc în râs chiar dacă nu mai e nimeni prin preajmă. Ele îşi dau toată silinţa să trăiască frumos, dar tot mai cad. Sunt tare nostime!

  Raţele-oameni, cu labele lor portocalii şi drăgălaşe, arată ca nişte şcolari din clasele primare încălţaţi cu cizme de cauciuc. Ele nu sunt făcute însă pentru gheaţă. Le văd tot timpul alunecând şi căzând în cioc sau în fund. Cred că le lipseşte frâna. Iarna nu este oricum un anotimp potrivit pentru raţele-oameni. Oare ele ce părere au despre gheaţă şi despre alte asemenea minunăţii? Sunt aproape sigură că nu o urăsc, sau cel puţin aşa am impresia când le privesc. Par fericite, chiar dacă e iarnă. Poate mai bombăne resemnate în sinea lor: „Iarăşi gheaţă! Asta e!” Mie-mi plac tare mult raţele-oameni. Lacul e situat în mijlocul pădurii, departe de toate. Nimeni (cu excepţia mea, bineînţeles!) nu se sinchiseşte să ajungă până aici într-un asemenea moment al anului… Mă rog, lăsând de o parte zilele mai călduroase. O iau pe aleea ce duce spre pădure şi-mi aud ghetele scârţâind pe zăpada proaspătă. Se mai zăresc şi multe păsări pe anumite porţiuni ale drumului. Tare sunt fericită când pornesc spre pădure cu pâinea-n buzunar, cu gulerul ridicat, înfofolită toată cu fularul. Nu-mi mai rămâne afară decât nasul ce trimite aburi calzi care îngheaţă pe loc în aerul rece. În tot acest timp mă gândesc la raţele-oameni şi simt o căldură în suflet cum n-am mai simţit de foarte multă vreme.

  Ca să fiu sinceră, domnule Pasăre-arc, m-am trezit acum o oră. Te-am visat şi de aceea m-am aşezat la birou să-ţi scriu. E două şi optsprezece minute noaptea. De obicei mă culc înainte de ora zece, le salut în gând pe raţele-oameni şi dorm buştean până dimineaţa, dar acum m-am trezit din pricina visului. De fapt nici nu ştiu dacă am visat, adică nu-mi amintesc nimic concret. Poate că nici n-am visat, dar ţi-am auzit vocea aproape de urechea mea. Mă strigai disperat şi probabil asta m-a trezit.

  Nu era beznă în cameră când am deschis ochii. Lumina lunii se strecura prin fereastră. Luna cea mare, ca o tavă din aluminiu, atârna dincolo de deal. Mi se părea atât de mare, încât dacă întindeam mâna, puteam scrie pe ea, iar lumina care se strecura în cameră se adunase în mijlocul încăperii ca o baltă albă. M-am ridicat pe marginea patului şi mi-am stors creierii, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat. De ce m-ai strigat atât de disperat? Mi-a bătut inima nebuneşte multă vreme. Dacă aş fi fost acasă la mine, m-aş fi îmbrăcat -chiar dacă era în toiul nopţii – şi aş fi dat fuga până la tine, domnule Pasăre-arc. Dar de la distanţa asta de cincizeci de mii de kilometri… Unde să dau fuga?

  Ştii ce-am făcut?

  M-am dezbrăcat de tot. Hm! Să nu mă întrebi de ce pentru că nici eu nu ştiu prea bine. Stai calm şi ascultă mai departe. Am scos tot ce-aveam pe mine, am ieşit din pat şi am îngenuncheat în balta aceea de lumină albă. Caloriferul nu funcţiona şi probabil că era răcoare în cameră, dar mie nu îmi era frig. Lumina aceea a lunii care pătrundea prin fereastră avea ceva special şi am simţit-o învăluindu-mi trupul într-un strat protector subţire. Cel puţin aşa am avut impresia în momentele acelea. Am rămas în pielea goală o vreme, privind în jur absentă, iar apoi mi-am expus lunii toate părticelele corpului, pe rând, pentru a le lăsa să se scalde în voie – capul, umerii, braţele, sânii, buricul, picioarele şi restul… Gesturile mele mi se păreau normale. Luna era atât de frumoasă, de perfectă, încât nu m-am putut abţine.

  Dacă m-ar fi văzut cineva din afară, i s-ar fi părut cU siguranţă foarte straniu… Poate m-ar fi considerat chiar „ perversă care face amor cu luna plină. Nu m-a văzut nimeni. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, poate m-a văzut de undeva băiatul acela cu motocicleta, dar nu m-a deranjat… E mort. Dacă îl mulţumea doar faptul că mă priveşte, n-avea decât. Puteam face şi eu atâta lucru pentru el.

  Nu mă privea nimeni, eram singură cu luna. Din când în când mai închideam ochii şi mă gândeam la raţele-oameni care dormeau pesemne lângă lac. Mă simţeam cuprinsă de căldura şi fericirea pe care mi-o dădea comuniunea de peste zi cu raţele-oameni, care erau pentru mine un fel de vrajă, o amuletă extrem de preţioasă.

  Am rămas îngenuncheată în lumina lunii, singură, destul de mult timp. Lumina dădea pielii mele o nuanţă magică şi arunca pe duşumea o umbră neagră, care se întindea până înspre perete. Nu părea a fi umbra mea, ci a unei femei mai coapte. Nu era umbra unei virgine pentru că nu arăta ascuţită, ci mai rotundă, mai plină, cu sâni şi sfârcuri mult mai mari. Era totuşi umbra pe care o lăsam eu, numai că era mai întinsă şi avea o formă diferită de cea la care m-aş fi aşteptat. Când mă mişcăm eu, se mişca şi ea. Am încercat un timp să mă mişc în diverse feluri şi să o urmăresc cu foarte multă atenţie pentru a înţelege legătura dintre mine şi ea, pentru a pricepe de ce era atât de diferită. N-am reuşit. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai stranie.

  Nu sunt convinsă că am să fiu capabilă să-ţi explic ce s-a întâmplat apoi, domnule Pasăre-arc.

  Pe scurt, am izbucnit deodată în lacrimi, de parcă aşa mi-ar fi ordonat un regizor de film: „Mai Kasahara, acum îţi acoperi faţa cu mâinile şi te pui pe plâns”. Nu ţi-am mărturisit