Nucşoară, sau când aducea cumpărăturile – distingeam zgomotul acela grav al Porsche-ului, pentru că nu mai folosea Mercedes-ul – dar el nu intra niciodată, îi dădea lucrurile lui Nucşoară la intrare şi pleca imediat.

  — O să scăpăm în curând de „reşedinţa” aceasta, îmi spuse Nucşoară. Va trebui să mă ocup iar de cliente, se pare că asta mi-e soarta. Ce să fac: o să continuu până o să ajung o carapace goală. Tu nu vei mai avea ce să faci pentru noi, aşa că după ce te înzdrăveneşti, ar fi mai bine să ne uiţi… Cât se poate de repede… Pentru că… A, am uitat să-ţi spun despre cumnatul tău, fratele soţiei tale… Noboru Wataya.

  Nucşoară a adus un ziar din camera de alături şi l-a desfăcut pe masă.

  — L-a cumpărat Scorţişoară mai înainte. Cumnatul tău s-a prăbuşit aseară. A fost transportat la un spital din Nagasaki. De atunci zace fără cunoştinţă şi nu se ştie dacă îşi va reveni.

  Nagasaki? Nu înţelegeam ce spune. Aş fi vrut să vorbesc, dar nu puteam articula nici un cuvânt. Poate s-a prăbuşit în biroul lui din Akasaka şi nu la Nagasaki. De ce Nagasaki?

  — Noboru Wataya ţinuse un discurs la Nagasaki, continuă Nucşoară, şi lua cina cu organizatorii, când l-au văzut prăbuşindu-se. L-au dus imediat la un spital din apropiere. Medicii spun că s-ar putea să fi fost un fel de comoţie cerebrală. Se pare că moştenise o circulaţie proastă a sângelui, în ziar scrie că va fi ţintuit la pat o vreme şi chiar dacă îşi recapătă cunoştinţa, nu va mai fi capabil să vorbească, ceea ce înseamnă sfârşitul carierei lui politice. Păcat! Era tânăr! Îţi las ziarul aici să-l citeşti când o să te simţi mai bine.

  Mi-a trebuit o vreme până să reuşesc să accept faptele ca fiind reale, încă îmi erau foarte vii în minte imaginile de la ştirile TV văzute în holul acelui hotel – biroul lui Noboru Wataya din Akasaka, poliţie peste tot, intrarea principală a spitalului, reporterul încruntat, vocea tensionată a crainicului. Am reuşit să mă conving încet-încet că cele văzute la televizor nu fuseseră decât ştiri din lumea cealaltă. Eu nu l-am bătut în nici un caz pe Noboru Wataya cu bâta de baseball în lumea aceasta. Nu exista nici un motiv să fiu investigat de poliţie şi arestat pentru crimă. El s-a prăbuşit într-un loc public din pricina comoţiei cerebrale. A văzut toată lumea. Nu era vorba de nici o crimă şi m-am mai liniştit. Cu toate astea, atacatorul descris la ştiri semăna extraordinar de bine cu mine şi eu nu aveam nici un alibi.

  Trebuia totuşi să existe o legătură între bătaia mortală pe care i-o administrasem eu în lumea cealaltă şi prăbuşirea lui Noboru Wataya. Am ucis cu siguranţă ceva din el sau ceva care avea o legătură puternică cu el şi o fi presimţit asta. Deci bătaia mea nu l-a ucis pe Noboru Wataya, a reuşit să se mai agate de un fir de viaţă. Ar fi trebuit să-l împing de tot dincolo. Ce-o să se întâmple cu Kumiko? Nu va reuşi să se elibereze dacă el n-a murit? Va continua oare să acţioneze asupra ei vraja ce vine din subconştientul lui întunecat?

  N-am putut gândi mai departe. Am pierdut treptat legătura cu realitatea din jurul meu şi am adormit. Am avut un vis fragmentat şi enervant. Creta Kano ţinea la piept un copilaş căruia nu-i vedeam faţa. Era tunsă scurt şi nu se fardase. Mi-a spus că pe fetiţa ei o cheamă Corsica şi că tatăl fetiţei eram pe jumătate eu, pe jumătate, locotenentul în rezervă Mamiya. Mi-a mai zis că n-a plecat în insula Creta, ci a rămas în Japonia să nască şi să-şi crească fetiţa. Reuşise de foarte puţin timp să-i găsească un nume şi acum ducea, alături de Mamiya, o viaţă paşnică, pe dealurile Hiroshimei, ocupându-se şi de grădinărit. Nu am fost deloc surprins când am auzit toate astea. Cel puţin în vis, prevăzusem că se va întâmpla astfel.

  — Ce mai face Malta Kano? Am întrebat-o.

  Creta Kano nu mi-a răspuns. M-a privit cu tristeţe şi a dispărut.

  În cea de a treia dimineaţă am reuşit să mă ridic puţin. Nu-mi era deloc uşor să umblu, dar puteam vorbi. Am mâncat terci de orez preparat de Nucşoară şi câteva fructe.

  — Ce mai face motanul? Am întrebat. M-am tot gândit la el în ultima vreme.

  — Stai liniştit, are grijă Scorţişoară de el. Se duce în fiecare zi la tine acasă, îi dă de mâncare şi-i schimbă apa. Nu trebuie să te preocupe acum decât propria ta persoană.

  — Când vrei să scapi de „reşedinţa” asta?

  — Cât mai curând posibil, poate luna viitoare. Sper să-ţi revină şi ţie nişte bani. Va trebui să o vindem la un preţ mai mic decât cel cu care am luat-o, aşa că nu ne alegem cu cine ştie ce, dar partea ta ar trebui să reprezinte un procentaj destul de bunicel. Ţi-ar ajunge o vreme să te descurci şi să nu-ţi faci probleme din pricina banilor, în fond îi meriţi pentru că ai lucrat foarte serios aici.

  — O să fie demolată casa asta?

  — Posibil… Şi cred că vor astupa din nou fântâna. Mă rog, e păcat pentru că acum are iar apă, dar în ziua de azi nu mai interesează pe nimeni o fântână veche şi demodată. Instalează gyg în locul ei o conductă şi o pompă electrică. E mult mai convenabil şi ocupă şi loc mai puţin.

  — Nu cred că proprietatea asta va mai purta ghinion de-acum încolo, am zis. Va fi ca oricare alta şi lumea o să uite că s-a numit „casa spânzuraţilor”.

  — S-ar putea să ai dreptate, spuse Nucşoară. Oricum nu mai are nici o legătură cu mine sau cu tine, zise ea muşcându-şi uşor buza. Ai înţeles? Pentru tine cel mai important lucru este să te odihneşti