— Categoric, e suspectul numărul unu.

  — Dumneata, Hastings, ai tendinţa să-l preferi pe cel mai puţin probabil. Asta din cauză că ai citit prea multe romane poliţiste. În viaţa adevărată, în nouă cazuri din zece, persoana care comite crima este, dimpotrivă, persoana cea mai probabilă şi cea mai evidentă.

  — Doar nu crezi că e aşa şi de data asta?

  — Există un singur lucru care pledează împotrivă, îndrăzneala cu care s-a comis crima! Asta a ieşit în evidenţă de la început. Din cauza asta, spuneam, motivul nu poate fi evident.

  — Da, aşa ai spus la început.

  — Şi o spun şi acum.

  Cu un gest absolut neaşteptat mototoli foaia şi o aruncă pe podea.

  — Nu, spuse el ca răspuns la exclamaţiile mele de protest. Lista asta n-are nici un rost. Totuşi, m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Ordine şi metodă! Aceasta e primul stadiu să: aranjezi lucrurile atent şi cu precizie. Următoarea etapă…

  — Da?

  — Următoarea etapă este aceea în care intervine psihologia. Corecta utilizare a micilor celule cenuşii! Te sfătuiesc să te duci la culcare, Hastings.

  — Nu atâta timp cât nu mergi şi dumneata. N-am de gând să te las singur.

  — Câinele cel mai credincios! Însă înţelegi, Hastings, n-ai cum să mă ajuţi să gândesc. Asta am de gând să fac – să gândesc.

  Am clătinat din cap.

  — S-ar putea să vrei să discuţi vreun aspect cu mine.

  — Măi, măi… Eşti un prieten loial. Atunci, aşază-te măcar în fotoliu, te implor.

  Am acceptat propunerea. La un moment dat camera a început să se piardă în ceaţă. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că l-am văzut pe Poirot adunând de pe podea hârtia mototolită şi punând-o cu grijă în coşul de hârtii.

  Apoi, trebuie că am adormit.

  Capitolul 10.

  Secretul lui Nick.

  Era ziuă când m-am deşteptat.

  Poirot stătea tot în locul în care stătuse în noaptea dinainte. Atitudinea îi era aceeaşi, dar chipul altul. În ochi îi strălucea lumina aceea verde ca de pisică, pe care o cunoşteam atât de bine.

  M-am chinuit să mă îndrept în fotoliu, simţindu-mă înţepenit şi absolut incomod. La vârsta mea, nu e deloc recomandat să dormi în fotoliu. Totuşi, m-am ales cel puţin cu un lucru – nu m-am trezit cu acea lene somnolentă ca atunci când dormi în pat, ci cu mintea tot atât de activă cum era înainte de a adormi.

  — Poirot, ai descoperit ceva! Am strigat.

  Dădu din cap. Se aplecă, bătând uşor în masă.

  — Răspunde-mi la aceste trei întrebări, Hastings. De ce mademoiselle Nick a dormit prost în ultimul timp? De ce şi-a cumpărat o rochie de seară neagră când ea nu poartă niciodată negru? De ce a spus noaptea trecută: „Nu mai am de ce să trăiesc… Acum?”

  L-am privit lung. Întrebările păreau deplasate.

  — Răspunde-mi la întrebările asta, Hastings, răspunde!

  — Păi… Privitor la prima… A spus că în ultimul timp era îngrijorată.

  — Exact. De ce era îngrijorată?

  — Cât despre rochia neagră… Ei bine, orice vrea uneori o schimbare.

  — Ca bărbat însurat, te pricepi prea puţin la psihologia feminină. Dacă o femeie crede că nu-i stă bine cu o culoare, refuză s-o poarte.

  — Iar ultima… Ei bine, după un asemenea şoc cumplit, e firesc să spui ce-a spus ea…

  — Nu, mon ami, nu-i firesc. Să fie îngrozită de moartea verişoarei ei, să şi-o reproşeze… Da, toate astea sunt destul de fireşti. Celălalt lucru, nu. Vorbea despre viaţă cu oboseală… ca despre un lucru care nu mai merita să fi trăit, nu-i mai era drag. Niciodată înainte nu a manifestat această atitudine. Fusese sfidătoare… Da, fluierase nepăsătoare… Iar apoi, când asta s-a năruit, i s-a făcut frică. Frică pentru că, reţine, viaţa era dulce şi ea nu dorea să moară. Sătulă de viaţă? Nu! Asta niciodată! Chiar înainte de cină nu era aşa. Avem aici, Hastings, o schimbare psihologică. Iar asta e interesant. Ce a determinat-o să-şi schimbe punctul de vedere?

  — Şocul provocat de moartea verişoarei ei.

  — Mira-m-aş. Şocul i-a luat graiul. Dar hai să presupunem că schimbarea s-a produs înainte de asta. Există ceva care ar putea-o explica?

  — Nu cunosc nimic.

  — Gândeşte-te, Hastings. Foloseşte-ţi celulele cenuşii.

  — Serios…

  — Când am avut ocazia s-o observăm ultima oară?

  — La cină, presupun.

  — Exact. După aceea am văzut-o doar primind oaspeţii, făcându-i să se simtă bine… O atitudine pur formală. Ce s-a întâmplat la sfârşitul cinei, Hastings?

  — S-a dus la telefon, am răspuns încet.

  — A la bonne heure. În sfârşit, te-ai prins! S-a dus la telefon. Şi a lipsit mult timp. Cel puţin douăzeci de minute. E mult pentru o convorbire telefonică. Cu cine a vorbit la telefon? Ce i s-a spus? Chiar a dat telefon? Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat în acele douăzeci de minute, Hastings. Căci aici vom găsi indiciul pe care îl căutăm, sau aşa am eu certitudinea.

  — Vorbeşti serios?

  — Mais oui, mais oui! Tot timpul ţi-am spus, Hastings, că mademoiselle ascunde ceva. Ea nu consideră că acest ceva are legătură cu crima, dar eu, Hercule Poirot, ştiu mai bine! Trebuie să existe o legătură, căci tot timpul am fost conştient că lipseşte un element. Dacă n-ar fi fost acest element care lipseşte, ei bine, pentru mine toată treaba era clară! Ori, cum nu mi-e clară, eh bien, înseamnă că elementul care lipseşte este cheia misterului! Ştiu că am dreptate, Hastings. Trebuie să cunosc răspunsul la cele trei întrebări. Iar atunci… Atunci… Am să încep să înţeleg…

  — Ei bine, cred că ar fi indicate o baie şi un ras, am spus întinzându-mi membrele