După ce mi-am făcut baia şi m-am schimbat în hainele de zi, m-am simţit mai bine. Am ajuns la micul dejun convins că o gură de cafea fierbinte mă va restabili complet.

  M-am uitat în ziar, dar, în afara faptului că de-acum moartea lui Michael Seton era pe deplin confirmată, nu prea erau noutăţi. Curajosul aviator se prăpădise. M-am întrebat dacă mâine, deschizând ziarul, n-o să mă întâmpine un titlu cu litere de-o şchioapă: „O FATĂ UCISĂ ÎN TIMPUL UNEI PETRECERI CU FOC DE ARTIFICII. TRAGEDIE MISTERIOASĂ”. Ceva de genul ăsta.

  Tocmai îmi terminasem micul dejun când Frederica Rice veni la masa mea. Purta o rochiţă simplă de marochin negru cu un guleraş alb, plisat. Părea mai blondă ca niciodată.

  — Vreau să vorbesc cu monsieur Poirot, căpitane Hastings. Nu ştiţi, e încă sus?

  — Mergem împreună, am spus. O să-l găsim în camera de zi.

  — Mulţumesc.

  — Sper că n-ai dormit foarte prost, am spus în timp ce părăseam sufrageria.

  — A fost un şoc, îmi răspunse pe un ton gânditor. Totuşi, n-o cunoşteam pe sărmana fată. Nu e ca şi cum ar fi fost Nick.

  — N-ai mai întâlnit-o înainte?

  — O dată – la Scarborough. A venit la masă cu Nick.

  — Va fi o lovitură puternică pentru mama şi tatăl ei.

  — Îngrozitoare.

  Dar o spuse impersonal. Era o egoistă, mi-am spus. Nimic care nu avea legătură cu ea n-o interesa.

  Poirot îşi terminase micul dejun şi citea ziarul de dimineaţă. Se ridică şi o întâmpină pe Frederica în caracteristicu-i stil galic, politicos.

  — Enchanté, madame, spuse el şi îi oferi un scaun. Femeia îi mulţumi surâzând uşor şi se aşeză sprijinindu-şi mâinile pe braţele scaunului. Stătea foarte dreaptă, privind drept în faţa ei. Nu se repezi să vorbească, înţepenirea şi indiferenţa ei aveau ceva puţin înspăimântător.

  — Monsieur Poirot, spuse în cele din urmă. Presupun că nu există nici o îndoială că această… Tristă afacere din noaptea trecută face parte din acelaşi lucru, nu-i aşa? Adică… Victima trebuia să fie Nick, am dreptate?

  — Aş spune că nu există absolut nici un dubiu, madame. Frederica se încruntă uşor.

  — Nick are un noroc chior, spuse ea. Parcă e protejată de farmece.

  Glasul ei avea o nuanţă aparte pe care n-am înţeles-o.

  — Se spune că norocul vine în cicluri, spuse Poirot.

  — Probabil. Cu siguranţă, n-are rost să lupţi contra lui. Acum, în glasul ei era doar oboseală. După câteva clipe, continuă:

  — Trebuie să vă cer scuze, monsieur Poirot. Şi lui Nick, de asemenea. Până noaptea trecută n-am crezut. Nici nu mi-a trecut prin cap că pericolul era… Serios.

  — Chiar aşa, madame?

  — Acum îmi dau seama că se vor face cercetări amănunţite, şi îmi închipui că cercul de prieteni ai lui Nick nu va fi ocolit de bănuieli. E ridicol, fireşte, dar asta e. Am dreptate, monsieur Poirot?

  — Eşti foarte inteligentă, madame.

  — Zilele trecute mi-aţi pus câteva întrebări despre Tavistock, monsieur Poirot. Deoarece mai devreme sau mai târziu veţi afla, poate că e mai bine să vă spun acum adevărul. N-am fost în Tavistock.

  — Nu, madame!

  — Am venit încoace cu domnul Lazarus cu maşina la începutul săptămânii trecute. N-am vrut să stârnim mai multe comentarii decât era necesar. Am stat într-un locşor numit Shellacombe.

  — Asta este la vreo şapte mile de aici, nu, madame?

  — Cam aşa… Da.

  — Pot să fiu impertinent, madame?

  — Mai există aşa ceva în zilele noastre?

  — Poate că ai dreptate, madame. De cât timp eşti prietenă cu monsieur Lazarus?

  — L-am cunoscut acum şase luni.

  — Şi… Ţii la el, madame?

  Frederica ridică din umeri.

  — E… bogat.

  — Oh lă, lâ! Strigă Poirot. E urât ce spui.

  Femeia păru uşor amuzată.

  — Nu-i mai bine s-o spun eu decât să mi-o spuneţi dumneavoastră?

  — Ei bine, întotdeauna e aşa. Dacă-mi permiţi să repet, eşti foarte inteligentă, madame.

  — Îmi veţi da curând o diplomă, spuse Frederica şi se ridică.

  — Nu mai ai şi altceva să-mi spui, madame?

  — Nu cred… Nu. Am să-i duc nişte flori lui Nick şi să văd cum se mai simte.

  — Ah, asta-i foarte aimable din partea dumitale. Îţi mulţumesc pentru sinceritate, madame.

  Ea îi aruncă o privire iute, păru că vrea să spună ceva, apoi se răzgândi şi ieşi din cameră, surâzându-mi uşor în timp ce-i ţineam uşa deschisă să iasă.

  — E foarte inteligentă, spuse Poirot. Da, dar tot aşa e şi Hercule Poirot!

  — Ce vrei să spui?

  — Că-i grozav să-mi bage pe gât bogăţia lui monsieur Lazarus…

  — Trebuie să spun că m-a dezgustat.

  — Mon cher, întotdeauna reacţionezi exact pe dos. Deocamdată nu e vorba de bun gust sau de reversul lui. Dacă madame Rice are un prieten devotat care e bogat şi poate să-i dea tot ce are ea nevoie, atunci, evident, madame Rice n-ar avea nevoie să-şi ucidă cea mai bună prietenă doar pentru câţiva bănuţi.

  — Oh!

  — Précisément! „Oh!”

  — De ce n-ai oprit-o să se ducă la sanatoriu?

  — De ce să-mi fi arătat cărţile din mână? Hercule Poirot e cel care o împiedică pe mademoiselle Nick să-şi vadă prietenii? Quelle ideé! Sunt doctorii şi surorile. Surorile acelea obositoare! Atât de pline de regulamente şi „ordinele doctorului.”

  — Nu ţi-e frică de faptul că, totuşi, ar putea intra? Dacă Nick insistă…

  — Nimeni, cu excepţia dumitale şi a mea, nu va fi lăsat să intre, dragul meu Hastings. Cât despre noi, cu cât ne vom face mai repede intrarea acolo, cu atât mai bine.

  Uşa camerei zbură în lături şi înăuntru se năpusti George Challenger. Faţa lui arsă de soare era plină