— Ascultă, monsieur Poirot. Ce înseamnă toate astea? Am sunat la afurisitul ăla de sanatoriu unde e Nick. Am întrebat cum se simte şi pe la ce oră pot veni s-o văd. Iar ei mi-au spus că doctorul nu permite nici o vizită. Vreau să ştiu ce înseamnă asta. Ca s-o spun pe şleau, e opera dumitale? Sau într-adevăr Nick s-a îmbolnăvit din cauza şocului?

  — Te asigur, monsieur, că nu eu fac legile pentru sanatorii. N-aş îndrăzni. De ce nu-l suni pe bunul doctor… Cum îl cheamă?… Ah. Da, Graham.

  — L-am sunat. El spune că Nick se simte cum era de aşteptat… Chestiile obişnuite. Însă eu cunosc toate trucurile. Unchiul meu e doctor în Harley Street. Specialist. Psiho – analiză… Şi tot tacâmul.

  Ideea e să se ţină la distanţă rudele şi prietenii cu vorbe liniştitoare. Am auzit totul despre asta. Nu cred că Nick nu poate să vadă pe nimeni. Cred că în spatele afacerii ăsteia eşti dumneata, monsieur Poirot.

  Poirot îi zâmbi foarte amabil. Întotdeauna am remarcat că Poirot avea cele mai bune sentimente faţă de un îndrăgostit.

  — Ascultă-mă, mon ami. Nu poţi să permiţi o vizită, şi să le interzici pe celelalte. Înţelegi? Ori toate, ori niciuna. Noi, dumneata şi cu mine, dorim ca mademoiselle să fie în siguranţă, nu-i aşa? Atunci, înţelegi, nu trebuie să fie niciuna.

  — Pricep, spuse încetişor Challenger. Dar atunci…

  — Chut! Să nu mai spunem nimic. Să uităm chiar şi ce am spus. Prudenţă, maximă prudenţă, iată ce trebuie în momentul de faţă.

  — Ştiu să-mi ţin gura, spuse liniştit marinarul.

  Se îndreptă spre uşă, oprindu-se doar pentru a spune:

  — Nu există nici un embargou în privinţa florilor, nu? Atâta timp cât nu sunt albe.

  Poirot zâmbi.

  — Iar acum, spuse el după ce uşa se închise în spatele impetuosului Challenger, în timp ce monsieur Challanger şi madame şi probabil monsieur Lazarus se întâlnesc cu toţii într-o florărie, dumneata şi cu mine ne vom duce liniştiţi la destinaţia noastră.

  — Şi vom cere răspunsul la cele trei întrebări?

  — Da. Îl vom cere. Deşi, aşa, ca fapt divers ţi-o spun, eu cunosc răspunsul.

  — Poftim? Am exclamat.

  — Da.

  — Dar când l-ai aflat?

  — În timp ce-mi luam micul dejun, Hastings. Mi-a sărit în ochi.

  — Povesteşte-mi.

  — Nu, te voi lăsa să-l auzi de la mademoiselle.

  Apoi, ca pentru a-mi abate atenţia de la problema în cauză, îmi întinse o scrisoare deschisă.

  Era raportul întocmit de expertul trimis de Poirot să evalueze tabloul bătrânului Nicholas Buckley. În el se afirma categoric că tabloul valora cel mult douăzeci de lire.

  — Aşa că una din probleme s-a lămurit, spuse Poirot.

  — În gaura aia nu e nici un şoarece, am spus amintindu-mi de o metaforă de-a lui Poirot, făcută cândva.

  — Ah, încă mai ţii minte? Nu, aşa cum spui, în gaura aia nu e nici un şoarece. Douăzeci de lire iar monsieur Lazarus a oferit cincizeci. Ce eroare de apreciere pentru un tânăr atât de isteţ!

  Sanatoriul era situat pe vârful unui deal, dominând staţiunea. Furăm primiţi de un sanitar în halat alb şi conduşi într-o cămăruţă de la parter unde, la un moment dat, veni spre noi o infirmieră vioaie.

  O privire aruncată lui Poirot fu de ajuns. Era limpede că primise instrucţiuni de la doctorul Graham, împreună cu o descriere amănunţită a micuţului detectiv.

  — Doriţi să urcaţi?

  Am găsit-o pe Nick într-o încăpere plăcută, scăldată de soare. În patul îngust de fier, arăta ca un copil obosit. Faţa îi era albă iar ochii suspect de roşii, şi părea placidă şi fără vlagă.

  — Drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit, spuse pe un ton plat.

  Poirot îi luă mâna în ale sale.

  — Curaj, mademoiselle. Întotdeauna există ceva pentru care să trăieşti.

  Cuvintele o şocară. Îl privi drept în faţă.

  — Oh! Exclamă. Oh!

  — Nu vrei să-mi spui, mademoiselle, ce te-a îngrijorat în ultimul timp? Sau mă laşi pe mine să ghicesc? Şi permite-mi să-ţi prezint, mademoiselle, adânca mea compasiune.

  Fata roşi.

  — Aşadar, ştiţi. Oh, ei bine, acum nu mai contează cine ştie. Acum totul s-a terminat. De acum, n-am să-l mai văd niciodată.

  Glasul i se frânse.

  — Curaj, mademoiselle.

  — Nu mi-a rămas nici un pic de curaj. L-am folosit până la ultima picătură în aceste ultime săptămâni. Sperând şi sperând şi… Chiar la urmă, sperând împotriva speranţei.

  Mă uitam lung. Nu înţelegeam o iotă.

  — Ţine cont de sărmanul Hastings, spuse Poirot. El nu ştie despre ce vorbim.

  Ochii ei nefericiţi îi întâlniră pe-ai mei.

  — Michael Seton, aviatorul… Eram logodită cu el, şi… A murit.

  Capitolul 11.

  Motivul.

  Am rămas cu gura căscată. M-am întors spre Poirot.

  — Asta vroiai să spui?

  — Da, mon ami. Azi dimineaţă… Am ştiut.

  — De unde ai ştiut? Cum ai ghicit? Spuneai că ţi-a sărit în ochi la micul dejun.

  — Aşa a şi fost, prietene. De pe prima pagină a ziarului. Mi-am amintit discuţia de la masă din seara precedentă şi am înţeles totul.

  Se întoarse din nou spre Nick.

  — Ai auzit vestea noaptea trecută?

  — Da. La radio. Mi-am găsit o scuză cu telefonul. Vroiam să aud ştirile singură… În caz că… Înghiţi cu greu. Şi am auzit…

  — Ştiu, ştiu, spuse Poirot cu blândeţe.

  — A fost… Înfiorător. Şi toată lumea aia care venea! Nu ştiu cum am reuşit să fac faţă. Mi se părea că totul e un vis. Mă vedeam de dinafară purtându-mă ca de obicei. Era oarecum straniu.

  — Da, da, înţeleg.

  — Iar apoi, când m-am dus să aduc pardesiul lui Freddie… Am avut un moment de prăbuşire. M-am adunat