foarte repede. Dar Maggie tot striga după pardesiul ei. În cele din urmă a luat şalul meu şi a ieşit, iar eu mi-am dat cu puţină pudră şi ruj şi am ieşit după ea. Iar ea era… Moartă…

  — Da, trebuie că ai suferit un şoc teribil.

  — Dumneavoastră nu înţelegeţi. Eram furioasă! Doream să fi fost eu! Vroiam să fiu moartă… Şi, când colo, iată-mă-s… Vie şi cu cine ştie câţi ani de trăit! Iar Michael mort… Înecat departe, în Pacific.

  — Pauvre enfant!

  — Nu vreau să fiu în viaţă! Nu vreau să trăiesc, aşa să ştiţi! Strigă ea cu înverşunare.

  — Ştiu… Ştiu. Vine o vreme, mademoiselle, când pentru noi toţi moartea e preferabilă vieţii. Dar asta trece… Supărarea şi durerea trec. Ştiu că acum nu mă crezi. N-are rost să vorbească un bătrân ca mine. Cuvinte neghioabe, aşa gândeşti… Simple cuvinte neghioabe.

  — Credeţi că voi uita… Şi mă voi mărita cu altul? Niciodată!

  Aşa cum stătea în pat, cu mâinile încleştate şi cu obrajii arzând, era fermecătoare.

  Poirot rosti cu blândeţe:

  — Nu, nu, nu mă gândesc la nimic de genul ăsta. Eşti foarte norocoasă, mademoiselle. Ai fost iubită de un bărbat curajos – un erou. Cum ai ajuns să-l cunoşti?

  — S-a întâmplat la Le Touquet… În septembrie trecut. Aproape cu un an în urmă.

  — Şi v-aţi logodit… Când?

  — Imediat după Crăciun. Dar asta trebuia să fie un secret.

  — De ce?

  — Din cauza unchiului lui Michael… Bătrânul sir Matthew Seton. El iubea păsările şi ura femeile.

  — Ah! Ce n'est pas raisonnable!

  — Ei bine… N-am vrut să spun chiar asta. Era absolut maniac. Considera că femeile distrug viaţa unui bărbat. Iar Michael depindea întru totul de el. Bătrânul era teribil de mândru de Michael şi el a fost cel care a finanţat construirea Albatrosului şi zborul în jurul lumii. Asta era visul vieţii lui, tot aşa cum era şi al lui Michael. Dacă Michael avea să izbândească… Ei bine, atunci putea să-i ceară orice unchiului său. Şi chiar dacă bătrânul sir Matthew ar fi rămas neclintit, asta n-ar mai fi contat, Michael avea să fie considerat un fel de erou mondial. Până la urmă unchiul său s-ar fi înmuiat.

  — Da, da, înţeleg.

  — Însă Michael spunea că ar fi fatal dacă s-ar auzi ceva. Trebuia să păstrăm un secret absolut. Iar eu l-am păstrat. N-am spus nimănui nimic… Nici măcar lui Freddie.

  Poirot mârâi.

  — Măcar mie să-mi fi spus, mademoiselle.

  Nick îl privi lung.

  — La ce bun? Asta nu putea avea nici o legătură cu atentatele asupra mea. Nu, îi promisesem lui Michael… Şi mi-am ţinut cuvântul. Dar a fost cumplit… Tot timpul nelinişte, întrebări şi nervi. Iar toată lumea spunându-ţi că eşti prea nervoasă şi să nu fii în stare să explici de ce!

  — Da, înţeleg toate astea.

  — A mai dispărut o dată, să ştiţi. Traversa deşertul în drum spre India. Şi atunci a fost cumplit, dar s-a terminat cu bine. I s-a stricat motorul, dar l-a reparat şi şi-a continuat zborul. Îmi tot spuneam că şi de data asta trebuie să se fi întâmplat la fel. Toţi spuneam că a murit, dar eu îmi ziceam că va fi bine. Şi apoi… Noaptea trecută…

  Glasul i se stinse.

  — Ai sperat până atunci?

  — Nu ştiu. Cred că mai mult am refuzat să cred. A fost groaznic să nu poţi vorbi cu cineva, să-i spui cuiva…

  — Da, îmi închipui. N-ai fost niciodată tentată să discuţi cu madame Rice, de exemplu?

  — Uneori îmi doream atât de mult!

  — Nu crezi că… A ghicit?

  — Nu cred. Nick reflectă asupra ideii. Nu mi-a spus niciodată nimic. Fireşte, uneori făcea nişte aluzii despre faptul că eram buni prieteni şi treburi de genul ăsta.

  — Dar după moartea unchiului lui monsieur Seton nu te-ai gândit să discuţi cu ea? Ştii că a murit acum o săptămână?

  — Ştiu. A făcut o operaţie sau aşa ceva. Poate ar fi trebuit să spun cuiva atunci. Dar n-ar fi fost frumos, nu-i aşa? Vreau să spun, ar fi semănat a lăudăroşenie s-o fac chiar atunci, când ziarele erau pline de Michael. Iar reporterii ar fi dat buzna să-mi ia interviuri. Ar fi fost o treabă destul de meschină, şi lui Michael nu i-ar fi plăcut.

  — De acord cu dumneata, mademoiselle. Nu puteai să anunţi public. Dar puteai vorbi în particular cu un prieten.

  — Am făcut nişte aluzii faţă de o persoană. Mi s-a părut că aşa era cinstit. Dar nu ştiu cât s-a prins el… Persoana aceea.

  Poirot dădu din cap.

  — Eşti în relaţii bune cu vărul dumitale, monsieur Vyse? Întrebă el, schimbând destul de brusc subiectul.

  — Charles? De ce v-aţi gândit la el?

  — Mă întrebam şi eu… Atâta tot.

  — Charles e bine intenţionat. Fireşte, e cumplit de stângaci. Niciodată nu-şi dă în petic. Cred că mă dezaprobă.

  — Oh, mademoiselle, mademoiselle! Eu am auzit că şi-a pus inima la picioarele dumitale.

  — Dacă dezaprobi o persoană, asta nu te împiedică să ai o pasiune pentru ea. Charles consideră că modul meu de viaţă este reprobabil şi îmi dezaprobă cocteilurile, felul în care mă îmbrac, prietenii şi conversaţia. Totuşi, se simte fascinat de mine. Mereu speră să mă dea pe brazdă, cred.

  Se opri, apoi spuse cu umbra unui zâmbet.

  — Cine v-a furnizat aceste informaţii?

  — Nu mă trage de limbă, mademoiselle. Am avut o mică discuţie cu doamna din Australia, madame Croft.

  — E o scumpă… Când ai timp de ea. Teribil de sentimentală. Dragoste şi casă şi copii… Cunoaşteţi genul.

  — Şi eu sunt demodat şi sentimental, mademoiselle.

  — Serios? Aş fi spus că, dintre dumneavoastră doi, căpitanul Hastings e cel