M-am înroşit de indignare.

  — S-a înfuriat, spuse Poirot privindu-mi tulburarea cu mare plăcere. Dar ai dreptate, mademoiselle. Da, ai dreptate.

  — Ba deloc! Am spus mânios.

  — Hastings are o fire absolut minunată. Asta a fost câteodată cel mai mare obstacol pentru mine.

  — Nu fi absurd, Poirot.

  — Pentru început, el refuză să vadă răul în tot locul, iar când chiar îl vede, justa lui indignare e atât de puternică încât e incapabil de disimulare. O fire cu totul rară şi minunată. Nu, mon ami, nu-ţi permit să mă contracizi. E aşa cum spun.

  — Amândoi aţi fost foarte amabili cu mine, spuse Nick.

  — Lă, lă, mademoiselle. Asta-i nimic. Mai avem multe de făcut. Pentru început, dumneata vei rămâne aici. Te vei supune ordinelor. Ai să faci ce-ţi voi spune eu. În conjunctura actuală nu trebuie să fiu stânjenit.

  Nick oftă în silă.

  — Am să fac tot ce vreţi. Nu-mi pasă ce fac.

  — Deocamdată n-ai să primeşti nici un prieten.

  — Nu-mi pasă. Nu vreau să văd pe nimeni.

  — Dumneata ai un rol pasiv – noi, unul activ. Şi-acum, mademoiselle, am să te las. N-am să-ţi tulbur şi mai mult durerea.

  Se îndreptă spre uşă şi, cu mâna pe clanţă, spuse peste umăr.

  — Apropo, ai pomenit o dată despre testament. Unde e acel testament pe care ţi l-ai făcut?

  — Oh! E aruncat pe undeva.

  — La End House?

  — Da.

  — Într-un safe? Încuiat în biroul dumitale?

  — Păi, nu prea ştiu. E pe undeva pe acolo. Se încruntă. Sunt teribil de dezordonată, să ştiţi. Actele şi lucrurile de genul ăsta stau în general în biroul din bibliotecă. Acolo sunt şi notele de plată. Probabil că şi testamentul e acolo. Dacă nu, ar putea fi în dormitorul meu.

  — Îmi dai voie să-l caut, da?

  — Dacă vreţi… Da. Căutaţi ce vreţi.

  — Merci, mademoiselle. Voi profita de acordul dumitale.

  Capitolul 12.

  Ellen.

  Poirot nu scoase o vorbă până nu ne văzurăm din nou în stradă. Atunci mă apucă de braţ.

  — Vezi, Hastings? Vezi? Ah! Sacré tonnerre! Am avut dreptate! Am avut dreptate! Am ştiut tot timpul că lipseşte ceva, o piesă mică de legătură fără de care toată treaba nu avea înţeles.

  Nu înţelegeam o iotă din triumful lui debordant. Nu vedeam ce lucru atât de epocal se întâmplase.

  — Tot timpul a fost acolo. Iar eu n-am văzut-o. Dar cum aş fi putut? Să ştii că există ceva, da… Dar şi ce e acel ceva… Ah! Ça c'est bien plus difficile.

  — Vrei să spui că asta are legătură directă cu crima?

  — Ma foi, nu înţelegi?

  — De fapt, nu.

  — E posibil? Acum avem ce căutam – motivul… Motivul ascuns!

  — Poate sunt eu greu de cap, dar nu înţeleg. Te referi la vreun soi de gelozie?

  — Gelozie? Nu, prietene, nu. Motivul obişnuit… Motivul inevitabil. Banii, prietene, banii!

  L-am privit lung. Continuă, vorbind mai calm.

  — Ascultă, mon ami. Chiar acum o săptămână sir Matthew Seton moare. Iar sir Matthew Seton era milionar… Unul din cei mai bogaţi oameni din Anglia.

  — Da, dar…

  — Attendez. S-o luăm pe rând. El are un nepot pe care îl idolatrizează şi căruia, putem s-o spunem cu certitudine, i-a lăsat uriaşa lui avere.

  — Dar…

  — Mais oui – clauze, condiţia să-i îndeplinească hobby-ul, da, dar grămada de bani avea să intre în buzunarele lui Michael Seton. Marţea trecută Michael Seton e dat dispărut… Iar miercuri încep atentatele la viaţa lui mademoiselle. Dacă am presupune, Hastings, că înainte de a pleca în călătorie Michael Seton şi-a făcut testamentul şi că în acel testament i-a lăsat totul logodnicei sale?

  — E o pură supoziţie.

  — E o supoziţie – da. Dar trebuie să fie aşa. Pentru că, dacă nu-i aşa, tot ce s-a întâmplat n-are nici un înţeles. Miza nu e o moştenire amărâtă. E o avere imensă.

  Am rămas tăcut un timp, întorcând în minte problema pe toate feţele. Mi se părea că Poirot se repezea să tragă concluzii pripite, şi totuşi, în sinea mea eram convins că are dreptate. Ceea ce mă influenţa era extraordinarul lui fler. Totuşi, mi se părea că mai trebuia mult ca să se adeverească şi în cazul de faţă.

  — Dar nimeni nu ştia de logodna lor, l-am contrazis.

  — Pah! Cineva a ştiut. Întotdeauna există cineva care ştie, iar dacă nu ştie, ghiceşte. Madame Rice bănuia. Chiar mademoiselle Nick a recunoscut. Se poate să fi avut mijloace să transforme acele bănuieli în certitudini.

  — Cum?

  — Ei bine, în primul rând trebuie, să fi existat scrisori de la Michael Seton către mademoiselle Nick. Erau logodiţi de câtva timp. Iar cea mai bună prietenă a ei ştia că domnişoara noastră e foarte dezordonată. Îşi lasă lucrurile pe unde apucă, pe unde se nimereşte. Mă îndoiesc că a ţinut ceva sub cheie în viaţa ei. Oh, da, avea cum să devină sigură.

  — Şi Frederica Rice ştie de testamentul făcut de prietena ei?

  — Fără îndoială. Oh, da, treaba se restrânge acum. Îţi aminteşti de lista mea, lista persoanelor de la A la Y. S-a restrâns la doar două persoane. I-am exclus pe servitori. L-am exclus şi pe comandorul Challenger… Chiar dacă i-a luat o oră şi jumătate să ajungă aici de la Plymouth, iar distanţa e de doar treizeci de mile. L-am exclus şi pe năsosul monsieur Lazarus care a oferit cincizeci de lire pentru un tablou care valorii doar douăzeci (un lucru ciudat, dacă stai să te gândeşti. E cu totul necaracteristic rasei sale). I-am exclus pe australieni… Atât de inimoşi şi de plăcuţi! Mai am două persoane pe listă.

  — Una e Frederica Rice, am spus încetişor.

  Am