— Da. E foarte suspectă. Oricât de neglijent ar putea fi formulat testamentul lui mademoiselle, ea ar fi categoric recunoscută ca moştenitoare directă. În afară de End House, totul urma să-i revină. Dacă ieri noapte ar fi fost împuşcată mademoiselle Nick şi nu mademoiselle Maggie, azi madame Rice era o femeie bogată.

  — Nu prea cred!

  — Nu prea crezi că o femeie frumoasă poate fi o criminală? Adesea există probleme cu juraţii din cauza asta. Dar s-ar putea să ai dreptate. Mai există un suspect.

  — Cine?

  — Charles Vyse.

  — Dar el moşteneşte doar casa.

  — Da, dar poate el nu ştie asta. El i-a întocmit testamentul lui mademoiselle? Cred că nu. Dacă era aşa, ar fi în păstrarea lui şi nu „aruncat pe undeva prin casă”. Aşa că vezi, Hastings, e foarte probabil ca el să nu ştie nimic de acest testament. Poate crede că mademoiselle nu şi-a făcut un testament, în care caz, el ar moşteni totul ca rudă directă.

  — Într-adevăr, asta mi se pare mult mai probabil, să ştii.

  — Asta din cauza minţii dumitale romantice, Hastings! Avocatul ticălos. Un personaj obişnuit în romane. Dacă avocatul mai are şi o faţă impasibilă, treaba devine aproape sigură. E drept, într-un fel el e mai suspect ca madame. E mult mai probabil ca el să fi ştiut de pistol şi mai de aşteptat să-l folosească.

  — Şi să împingă bolovanul la vale.

  — Poate. Totuşi, cum ţi-am mai spus. Asta se putea face foarte bine cu nişte pârghii. Iar faptul că bolovanul a fost dislocat la momentul nepotrivit, ratând-o pe mademoiselle, sugerează mai degrabă mâna unei femei. Ideea umblatului la maşină pare de concepţie masculină… Totuşi, în ziua de azi, multe femei sunt mecanici la fel de buni ca bărbaţii. Pe de altă parte, există două chestii care pledează împotriva vinovăţiei (vinovăţiei ipotetice, desigur) lui monsieur Vyse.

  — Ca de pildă…?

  — E mai puţin probabil ca el să fi ştiut de logodnă, cum se poate să fi ştiut madame. Şi există şi un alt aspect. Gestul lui a fost destul de precipitat.

  — Adică?

  — Ei bine, până aseară n-a existat nici o certitudine că Seton a murit. Să acţionezi la întâmplare, fără să fii absolut sigur pe ceva, nu e deloc caracteristic gândirii unui om al legii.

  — Da, o femeie s-ar repezi să tragă concluzii.

  — Exact. Ce que femme veut, Dieu veut. Asta-i comportamentul.

  — E de-a dreptul uimitor cum a scăpat Nick. Pare aproape incredibil.

  Şi, brusc, mi-am amintit cuvintele Fredericăi: „Nick are un noroc chior. Parcă e protejată de farmece”. M-am înfiorat.

  — Da, spuse gânditor Poirot. Iar eu n-am nici un merit. Ceea ce e umilitor.

  — Providenţa, am murmurat.

  — Ah, mon ami, n-ar trebui să pui pe umerii bunului Dumneazeu povara relelor făcute de oameni! Nu te gândeşti că, spunând asta, spui de fapt că le bon Dieu a ucis-o pe domnişoara Maggie Buckley?

  — Fii serios, Poirot!

  — Sunt serios, prietene. Dar eu n-am să mă culc pe-o ureche şi să spun „le bon Dieu a aranjat totul, nu mă bag”.

  Pentru că sunt convins că le bon Dieu l-a creat pe Hercule Poirot tocmai în scopul de a se băga. Asta-i menirea mea.

  Urcam poteca şerpuită ce ducea la End House. Poirot tocmai terminase de rostit cele de mai sus când intrarăm pe portiţă.

  — Puf, spuse Poirot. Urcatul ăsta m-a istovit. Mor de căldură. Mustaţa mi s-a pleoştit. Da, cum spuneam, sunt de partea celui nevinovat. Sunt de partea lui mademoiselle Nick pentru că a fost atacată. Sunt de partea lui mademoiselle Maggie pentru că a fost omorâtă.

  — Şi eşti împotriva Fredericăi Rice şi a lui Vyse.

  — Nu, nu, Hastings. Îmi păstrez mintea deschisă. Spun doar că, în momentul de faţă, unul din cei doi pare a fi persoana. Sst!

  Ajunseserăm pe fâşia de gazon de lângă casă şi am văzut un bărbat mânuind o maşină de tuns gazonul. Avea o faţă lungă stupidă şi ochi lipsiţi de luciu. În spatele lui se afla un băieţel de vreo zece ani, urât, dar cu o expresie inteligentă.

  Mi-a trecut prin minte că nu auzisem mergând maşina de tuns, dar am presupus că grădinarul nu se omora cu munca. Probabil trândăvise până atunci şi se repezise la treabă doar pentru că auzise nişte glasuri care se apropiau.

  — Bună dimineaţa, spuse Poirot.

  — Bună dimineaţa, domnule.

  — Dumneata eşti grădinarul, presupun. Soţul doamnei care lucrează în casă.

  — E tatăl meu, spuse băieţelul.

  — Aşa-i, domnule, spuse bărbatul. Mă prind că îţi fi domnul ăla străin, adicătelea detectivul adevărat. Vreo veste de la tânăra noastră stăpână, domnule?

  — Chiar acum vin de la ea. A petrecut o noapte bunicică.

  — Am avut şi poliţişti aici, spuse băieţelul. Uite, acolo a fost omorâtă doamna. Acolo, lângă scări. Am văzut o dată un porc omorât, nu-i aşa, tată?

  — Da, răspunse placid tatăl.

  — Tata omora porci când lucra la o fermă. Nu, tată? Am văzut un porc omorât. Mi-a plăcut.

  — Puştilor le place să vadă cum se omoară porcii, declară axiomatic tatăl său.

  — Împuşcată cu un pistol a fost doamna, continuă băieţelul. Nu i s-a tăiat beregata. Nu!

  Ne-am continuat drumul spre casă şi m-am simţit fericit că scăpasem de macabrul copil.

  Poirot intră în salonul ale cărui uşi erau deschise şi sună. Ca răspuns, apăru Ellen, îmbrăcată cum se cuvenea, în negru. La vederea noastră, nu manifestă nici o surpriză.

  Poirot îi spuse că avea permisiunea domnişoarei Buckley să cerceteze casa.

  — Foarte bine, domnule.

  — Poliţia a terminat?

  — Au spus că au văzut tot ce au vrut