Se pregătea să părăsească încăperea când Poirot o opri cu un gest.

  — Ai fost foarte surprinsă când a fost împuşcată domnişoara Buckley?

  — Da, domnule, foarte surprinsă. Domnişoara Maggie era o tânără foarte cumsecade, domnule. Nu-mi închipui cum poate fi cineva atât de ticălos încât să fi vrut să-i facă rău.

  — Dacă ar fi fost altcineva, n-ai fi fost atât de surprinsă, eh?

  — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule.

  — Noaptea trecută, când am intrat în hol, ai întrebat imediat dacă a fost cineva rănit. Te aşteptai la ceva de genul ăsta?

  Femeia rămase tăcută. Degetele ei frământau un colţ al şorţului. Scutură din cap şi îngână:

  — Dumneavoastră, domnii, nu înţelegeţi.

  — Ba da, aş înţelege, spuse Poirot. Oricât de fantastic ar fi ceea ce mi-ai putea spune, aş înţelege.

  Ea se uită la el cu îndoială, apoi păru să se hotărască să se încreadă în el.

  — Vedeţi dumneavoastră, asta nu-i o casă bună, domnule.

  Am fost surprins şi puţin dispreţuitor. Oricum, Poirot păru să nu găsească remarca câtuşi de puţin neobişnuită.

  — Vrei să spui că e o casă veche.

  — Da, domnule, nu o casă bună.

  — Eşti de mult aici?

  — De şase ani, domnule. Dar a fost o fată aici, la bucătărie. Bucătăreasă. Era pe timpul bătrânului domn Nicholas. Şi atunci era la fel.

  Poirot se uită atent la ea.

  — Într-o casă veche există uneori o atmosferă de rău. Chiar aşa, domnule. De rău. Gânduri rele şi, de asemenea, fapte rele. E ca un putregai în casă, domnule, nu-l poţi scoate. Există în aer un fel de senzaţie, un sentiment prevestitor de rău. Întotdeauna am ştiut că în casă o să se întâmple într-o zi ceva rău.

  — Ei bine, presimţirea ţi s-a adeverit.

  — Da, domnule.

  În tonul ei răzbătu o uşoară notă de satisfacţie, satisfacţia cuiva ale cărui pronosticuri întunecate s-au dovedit a fi corecte.

  — Dar nu te gândeai că va fi domnişoara Maggie.

  — Nu, într-adevăr, nu m-am gândit. Nimeni n-o ura pe ea, sunt sigură de asta.

  Mi s-a părut că acele cuvinte conţineau un indiciu. Mă aşteptam ca Poirot să continue până la capăt, dar, spre mirarea mea, el trecu la cu totul alt subiect.

  — N-ai auzit împuşcăturile?

  — Cu focurile alea de artificii, mi-ar fi fost greu să-mi dau seama. Făceau mult zgomot.

  — N-ai ieşit să le vezi?

  — Nu, nu terminasem cu strânsul mesei.

  — Te ajuta chelnerul?

  — Nu, domnule, el plecase în grădină să arunce o privire la artificii.

  — Dar dumneata nu te-ai dus.

  — Nu, domnule.

  — De ce?

  — Vroiam să-mi termin treaba.

  — Nu-ţi plac focurile de artificii?

  — Ba da, domnule, nu era vorba de asta. Dar sunt două nopţi în care se fac focuri de artificii, iar eu şi William avem seara de mâine liberă şi mergem jos în oraş şi le vedem de acolo.

  — Înţeleg. Şi ai auzit-o pe domnişoara Maggie spunând că nu-şi găseşte pardesiul?

  — Am auzit-o pe domnişoara Nick fugind la etaj, iar domnişoara Maggie a strigat din hol că nu-şi găseşte ceva şi am auzit-o spunând „Nu-i nimic, am să iau şalul”…

  — Pardon, o întrerupse Poirot. Nu te-ai străduit să-i cauţi pardesiul, sau să i-l aduci din maşină unde şi-l lăsase?

  — Aveam treaba mea de făcut, domnule.

  — Aşa… Şi, fără îndoială, niciuna dintre domnişoare nu ţi-a cerut să cauţi pardesiul crezând că eşti afară şi te uiţi la artificii, nu?

  — Da, domnule.

  — Aşadar, în toţi ceilalţi ani ai fost afară să priveşti focurile de artificii?

  Obrajii ei palizi se colorară brusc.

  — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule. Întotdeauna ni s-a permis să mergem în grădină. Dacă anul acesta n-am avut chef şi am preferat să-mi continuu treaba şi să mă duc la culcare, ei bine, presupun că asta mă priveşte pe mine.

  — Mais oui, mais oui. N-am avut intenţia să te jignesc. De ce să fi făcut ce nu vroiai? E plăcut să mai faci câte o schimbare.

  Se opri, apoi adăugă:

  — Ar mai fi o mică problemă în care mă întreb dacă m-ai putea ajuta. Casa asta e o casă veche. Ştii cumva, există vreo cameră secretă?

  — Păi… Există un fel de panou glisant, chiar în camera asta. Îmi amintesc că mi-a fost arătat când eram fată. Numai că nu-mi amintesc pe moment unde e. Sau era în bibliotecă? N-aş putea spune.

  — Destul de mare pentru a se ascunde o persoană?

  — Oh, nu, domnule! Un loc ca un dulăpior… Un fel de nişă. Cam de-un metru pătrat, nu mai mare.

  — Oh! Nu-i deloc la ce mă gândeam.

  Obrajii femeii se înroşiră din nou.

  — Dacă credeţi că eram ascunsă undeva… Nu eram! Am auzit-o pe domnişoara Nick coborând scările în fugă şi ieşind şi i-am auzit ţipătul… Şi am ieşit în hol să văd dacă… Dacă s-a întâmplat ceva. Şi ăsta-i adevărul gol-goluţ, domnule. Adevărul gol-goluţ.

  Capitolul 13.

  Scrisori.

  După ce reuşi să scape de Ellen, Poirot întoarse spre mine o faţă îngândurată.

  — Mă întreb… A auzit ea împuşcăturile alea? Cred că da. Le-a auzit şi a deschis uşa bucătăriei. A auzit-o pe Nick alergând pe scări şi ieşind, apoi a ieşit şi ea în hol să vadă ce se întâmplase. Asta e destul de firesc. Dar de ce n-a ieşit în seara aia să se uite la focurile de artificii? Asta aş vrea să ştiu, Hastings.

  — Ce-a fost cu ideea aia de a întreba de ascunzătoare?

  — O simplă idee aiurită că