E aşa de frumos azi, s-a înseninat după atâtea zile de ploaie, că te implor să mergem diseară la o grădină să mâncăm… Am impresia că toată lumea te va privi, biruitoare. Şi dacă vrei şi eu… Să săruţi seara, pe aleea întunecată a unui parc, o gură care a înfiorat o sală de spectatori…

  Abia aştept cronicile, care însă nu vor apărea decât mâine, luni, fiindcă se publică numai a treia zi… Azi a apărut numai a noastră, căci m-am dus în cursul nopţii la tipografie şi am scos un articol economic, ca să-i dau drumul…

  Trec azi pe la voi.

  G. D. L.

  Trecerea asta de la dumneavoastră, dumneata, la tu, înseamnă că au devenit amanţi? Emilia se dă atât de uşor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.

  E aproape insuportabil ca un om atât de serios, un profesor ca înfăţişare, care făcea oricui, chiar aşa demodat, o impresie de reală distincţie, cu care nu se putea glumi niciodată, să se ducă la tipografie, ca un funcţionar mărunt amorezat, numai ca să facă un serviciu unei eleve de Conservator.

  De-abia mă reţin să întreb pe Emilia dacă i s-a dat…

  Ştiu că e de prisos.

  Scumpă, neasemănată prietenă, E o copilărie… Să plângi pentru asta… Căci aproape era să plângi… Dacă îţi spun că aici o cronică n-are cea mai mică importanţă… Ascultă-mă, e o copilărie… De altfel, nici eu nu pricep nimic… Toţi mi-au promis… În sfârşit, n-are nici o importanţă. Totul e însă angajamentul. Am aproape certitudinea că vei fi angajată… Directorul s-a uitat în program, când ai terminat tirada… Sunt sigur că a vrut să-ţi reţie numele… Dacă te-aş fi găsit acasă. Mi-e dor… Trebuie neapărat să te văd… Azi… Până mâine e o imensitate.

  Dezolat, G. D. L.

  Omul acesta aşa de grav, pedant de binecrescut şi atât de lipsit de orice familiaritate, că se ridica în picioare la masă, de teamă ca musafirul, venit să-i vorbească, să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie atât de copilăros? Parcă nu mai e el.

  Iau din teancul dintre noi doi.

  Scumpa mea, Cum s-au schimbat toate… Trebuie să te văd… Îmi lipseşti ca lumina unui neurastenic… De o săptămână nu putem sta ca lumea de vorbă… În fiecare zi te-am aşteptat… Noroc că sora ta e atât de bună… Îi sunt nesfârşit recunoscător… Lămureşte-mă ce e cu plecarea asta la Bârlad… Simt că înnebunesc… Nu, nu… Vom face tot posibilul să mergem la Tekirghiol… Eu am nevoie de băi calde pentru reumatismele mele… Sper că voi aranja cevA. Şi în sat e bine… Am auzit că la Movila sunt curenţi… Pe urmă poţi merge cu bacul de la sat la mare oricând vrei… Gândul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară… Trebuie să fim împreună… E foarte frumos acolo… Un prieten care a fost la sat mi-a spus că vine acolo foarte multă lume bună… Trebuie să vii, Emy. De la 1 la 30 iulie… E cel mai frumos sezon.

  Ieri m-am întâlnit cu amicul, ştii care, cel cu cronica din Dimineaţa şi aştepta să-l salut… M-am făcut că nu-l văd… La gazetă am o mulţime de plictiseli… Aş vrea să plec… Totul mă dezgustă… Aş vrea să fim amândoi într-un oraş străin, mare, curat… Ieri, când am fost la voi, te căuta şi Cina… Nu ştiu ce vrea să-ţi spună. E foarte drăguţă şi cred că te iubeşte mult. Ea ţi-a aruncat flori pe scenă… E drept că şi tu i-ai zvârlit un braţ de garoafe… Prietenia asta mă înduioşează… E aşa de rar lucru…

  Scrie-mi două rânduri, G. D. L.

  Trebuie s-o iau prin surprindere pe Emilia, mai ales că mi se pare că afirmaţia din scrisoare mă ajută. Spun deci o enormitate:

  — În definitiv, tot i te-ai dat, de ce nu te-ai fi măritat cu el?

  Îmi răspunde cu mimică, apăsând în jos buza de sus, depărtând-o de nas, ca un cioc de rată, a mirare şi dispreţ.

  — Aşa o dată… Treacă-meargă… S-a înfruptat el… Pe urmă mă plictisea… Nu era om de înţeles, cum era să mi-l iau pe cap?

  Îngheţ de nedumerire. Parcă pipăi stofe proaste. „S-a înfruptat el o dată”. Mă uit lung la ea. Emilia are conştiinţa, deci, că reprezintă un ospăţ de carne? Are conştiinţa valorii animalităţii ei… Exploatează totul rece, cu rânduială şi socoteală; gândeşte vulgar şi grijuliu despre sexul ei, ca un ţăran despre marfă şi hambar.

  Chiar dacă n-a iubit-o, ceea ce e penibil e că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei, fără să gândească nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite… Aci vii, dar după ce termini pui o monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu laşi nimic compromiţător la faţa locului.

  — Nu mai citeşti?

  — M-am plictisit, mint şi mă întind… Mai sunt ţigări?

  Fumez mult, îngândurat. Se deşteaptă în mine, chemată de asta, cum se cheamă stafiile, viaţa mea proprie, pe care o comprim greu, îndurerat. Când Emilia încearcă să mă sărute pe gură, deşi nu i-am îngăduit asta niciodată, reiau lectura.

  Scumpo, Sunt mulţumit că te simţi atât de bine acolo, la Bârlad… Trebuie să luăm bucuriile aşa cum sunt… Mi-e totuşi atât de greu să-mi închipui că te poţi simţi bine într-un oraş în care nu sunt eu. Pentru că mi-e toţi fără nici un Dumnezeu, când ştiu că nu eşti în acelaşi oraş cu mine… Nu ştiu… ai să zâmbeşti poate… Dar mi separe îngrozitoare fraza ta… „Aici petrecem admirabil… Ziua, într-o familie unde e mult tineret… Dansăm, jucăm tot felul de gajuri.