din care trei (S1, S2, S3) au aptitudini speciale cunoscute, iar trei (S4, S5, S6) sunt nedotaţi cu capacităţi deosebite. In protocolul experimentului s-a prevăzut ca fiecare subiect să fie izolat cu un experimentator în laborator (la 8tanford), iar la un moment-prestabilit să fie solicitaţi să descrie obiectivele din regiunea San Francisco pe care în acel moment le vizitau echipe formate în acest scop, numite echipe-obiectiv.

  Locul-obiectiv ce urma să fie vizitat de echipa-obiectiv şi care trebuia să fie descris de subiecţii aflaţi în laborator nu era cunoscut dinainte nici de experimentatori şi nici de subiecţi. Echipa-obiectiv primea un carton pe care era înscris obiectivul. Cartonul era scos la întâmplare dintr-un seif, până atunci sigilat de către directorul secţiei de ştiinţă şi tehnologie, care, la rândul său, era străin de experiment. Toate acestea reprezentau măsuri menite să asigure maximum de obiectivitate ştiinţifică.

  La modul concret, fazele de lucru se succedau astfel: se izola mai întâi subiectul cu un experimentator într-o cameră unde rămânea în repaus 30 de minute; după acest interval începea descrierea verbală şi grafică (i se cerea să deseneze) a obiectivului pe care îl considera a H destinat să-1 vizualizeze concomitent cu echipa de pe teren.

  În timp ce un subiect era astfel izolat, un al doilea experimentator solicita, prin intermediul cartonaşului amintit, locul-obiectiv ce trebuia vizitat. 0 altă echipă formată din 2-4 experimentatori se deplasa cu maşina spre obiectivul-ţintă. În acest mod nici subiectul studiat şi nici experimentatorul care-1 însoţea nu cunoşteau obiectivul-ţintă, eliminându-se orice posibilitate de comunicare voluntară sau involuntară.

  După 30 de minute necesare deplasării la obiectiv, echipa rămânea acolo 15 minute. În acest ultim interval de timp subiectul studiat era rugat să descrie verbal obiectivul şi să încerce să execute şi desene ajutătoare. Impresiile comunicate verbal erau înregistrate pe bandă de magnetofon, pentru confruntare ulterioară cu realitatea. După experiment urma confruntarea subiectului cu echipaobiectiv. Pentru a se da posibilitatea subiectului să se autocontroleze era şi el condus în cele din urmă la faţa locului. Iată şi rezultatele experimentului, aşa cum ne sunt redate de Puthoff şi Târg.

  Subiectul S1 (cu experienţa) a fost supus la 9 experimente. Un amănunt, poate nu lipsit de importanţa – a fost comisar de poliţie. Dovedeşte multă uşurinţă în descrierea corectă de clădiri, şosele, grădini.

  Descrie de asemenea corect culorile obiectivelor existente în teren, ambianta şi activităţile din zonă. Unele obiective din teren sunt chiar recunoscute şi redate ca atare. În descriere apar însă şi mici erori: două bazine folosite pentru filtrarea apei sunt considerate piscine. Erorile ţin mai mult de precizarea funcţionalităţii obiectivelor, în timp ce elementele de structură sunt descrise cu o mare acurateţe.

  Subiectul S2 afirmă că echipa de demarcare se află la un muzeu. In realitate, echipa fixase ca obiectiv un teren de tenis care se afla la circa 90 m de muzeul indicat. Întocmai ca şi în experimentul efectuat de noi, s-a dovedit că subiecţii redau în astfel de situaţii o informaţie mai puţin analitică, informaţia tine mai mult de concret decât de abstract.

  Subiectul S3 a încercat să-şi dezvolte aptitudinea de a viziona la distanţă timp de doi ani. Se întocmea, spre exemplu, pentru antrenament, o listă în care erau dictate la întâmplare obiective pe care subiectul şi le imagina că existând în teren. La sfârşit se confrunta lista cu realitatea, pentru controlul subiectului. Cercetătorii sunt de părere că aceasta ar reprezenta cea mai bună cale de antrenament. Acestui subiect i s-a fixat ca obiectiv de vizualizat la distanţă o clădire modernă, Palo Alto City Hall. Subiectul a descris o clădire înalta cu coloane verticale şi ferestre încastrare, descriere care a corespuns întocmai realităţii.

  Subiectul S4 era o femeie, de profesie fotograf. Nu îşi cunoştea nici o însuşire psihologică deosebită, fiind de aceea inclusă în experiment ca subiect fără experienţă.

  Din experimentul efectuat a rezultat că şi acest subiect a fost capabil de descriere verbală şi prin desen apropiată de realitate. Aceasta i-a' determinat pe cercetători să aprecieze că într-o anumită măsură toţi oamenii dispun de capacităţi latente telepatice care se pot manifesta în unele împrejurări.

  Subiecţii S5 şi S6 erau fără experienţă. În toate cele 4 experienţe efectuate cu fiecare subiect rezultatele au fost apropiate de ceea ce s-ar e obţinut şi prin simpla întâmplare, deci rezultatele nu au fost semnificative.

  Utilizarea repetată a unor subiecţi neexperimentaţi, uneori simpli vizitatori ai laboratorului sau oameni de ştiinţă în delegaţii oficiale, a relevat adesea rezultate surprinzătoare. După mai multe încercări, unii subiecţi reuşeau să descrie foarte exact obiectivul fixat.

  Fără să-şi poată explica fenomenul, autorii menţionează că unii subiecţi (Si şi 84) au făcut descrieri de elemente ale obiectivului care nu intrau în câmpul de observaţie al echipei din teren; spre exemplu sunt de-scrise obiecte ce se găsesc înapoia unor boschete, care nu puteau să fie văzute deci de experimentatori.

  Ca urmare a rezultatelor experimentului, oamenii de ştiinţă de la Stanford apreciază că aceste cercetări "arată cu claritate prezenţa unui canal de informaţii". Între subiecţii iniţiaţi (cu experienţă) şi cei neiniţiaţi există o diferenţă – ultimii obţin rezultate mai "sporadice şi mai vagi". De aici şi concluzia ipotetică a autorilor că "vizionarea la distanţă ar putea fi o facultate de percepţie latentă cu largă distribuţie".

  Studiul efectuat, menţionează autorii, nu le-a permis să înţeleagă "natura semnalului purtător de informaţie pe care-1 percepe un subiect în timpul vizionării la distanţă". Subiecţii au afirmat că "văd" obiectivul ca şi cum s-ar afla în fata lor, dar dintr-o perspectivă care permite o descriere inaccesibilă celui ce priveşte de la sol.

  Statistic, subiecţii s-au arătat mai apţi să descrie un obiectiv aflat la distanţă, decât să spună un număr ales dintr-un şir fixat la întâmplare. Observaţia ar puţea explica, după aprecierea noastră, de ce se înregistrează reuşite mai mari în experienţe care implică trăiri afective decât în cele cu cifre sau figuri de tip Zener. Autorii incriminează aici rolul memoriei şi al imaginaţiei ca surse de zgomot (bruiajul informaţiei).

  Împreună cu