cea bătrână umbla dedesubt la picioarele măgăruşului. Au stătut copii în privelişte, la marginea căii. Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări. Au oprit drept la han, fără să descalece, ş-au poftit cât-o ulcică de vin. Un flăcăuaş a dus ulcelele. Stăpânul hanului a ieşit în prag. Era un neamţ bătrân şi cuviincios.

  — Bun vin, ţinut cu cinse şi bine răcit, a zis călăreţul cu căciula brumărie cătră tovarăşii lui. Să ştiţi dumneavoastră că neamţul ista bătrân e tata drumeţilor.

  Aceste vorbe erau încă vii şi le-a spus neamţul cel bătrân Vitoriei şi lui Gheorghiţă.

  Femeia le-a ascultat cu plăcere, gândindu-se adânc şi privind departe.

  A găsit amintirea celor trei tovarăşi călăreţi şi la Borca. Iar de-aici turma a apucat spre stânga, părăsind apa Bistriţei. Acuma Vitoria se abătea iarăşi într-o ţară cu totul necunoscută, cu nume de sate şi munţi pe care nu le mai auzise. A făcut popasul obişnuit într-un sat căruia-i zicea Sabasa ş-a aflat ş-acolo urma oilor ş-a călăreţilor. Pe urmă a suit un drum şerpuit săpat în stâncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. Era ca o pustie a gheţei şi a omătului şi sus vântul avea un spulber ş-o putere vie, încât te puteai rezema cu spatele în el. De-acolo se vedeau depărtate întinderi de soare, spre apa Moldovei. Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de piatră peste prăpăstii, se chema Stânişoara. Îi dădea Vitoriei aceste lămuriri un flăcăuaş, pe care-l luase călăuză, feciorul crâşmarului din Sabasa.

  În pisc, sub crucea care se cheamă a Talienilor, au hodinit caii într-un dos de mal, la adăpost de spuber, ascultând în tăcere bubuitul vântului în prăpăstii şi şuietele brazilor. „Înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan, cugeta Vitoria. Aicea s-a oprit şi el şi s-a uitat departe.”

  Au coborât mai repede, pe calea bătută şi pe pârâiaşele îngheţate ale moinei, şi nu s-au oprit decât dincolo de satul Suha, la marginea dinspre văi.

  — Aicea ţine crâşmă domnu Iorgu Vasiliu… a dat lămurire flăcăuaşul din Sabasa. Dumneavoastră poposiţi aici; eu mă întorc. Mi-a hotărât tata să fiu până în sară înapoi.

  — Spune lui domnu Toma că-i mulţămesc, a răspuns Vitoria. Poate-a da Dumnezeu să mă mai opresc pe la dumnealui vreodată ş-oi fi mai puţin supărată decât acuma. Poftim şi ţie, Neculăieş, paralele pe care şi le-am făgăduit. Şi spune mămucă-ta vorbe bune şi să-i spui aşa, că noi ne-am dus tot înainte ş-am coborât la Moldova şi spre târgul Folticenilor. De-acolo se vede că trebuie să ne ducem şi mai înainte, până la Prut, în ţinutul Botoşanilor.

  — Mulţămesc şi eu, a răspuns Neculăieş.

  S-a dus la deal pe iapa lui pântecoasă, călărind pe deşelate, numai pe-o cergă miţoasă. Avea pe el cojoc strâns pe trup c-un capăt de funie şi-n cap o căciulă mare.

  Gheorghiţă îl privea râzând cum se duce.

  Vitoria a fost îndată în crâşmă la domnu Iorgu Vasiliu. Aici urmau să facă popas mai îndelung, să se hodinească, să mănânce.

  Domnul Iorgu Vasiliu părea om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un catastif. Avea chelie, ceea ce dovedea muntencei că era şi prea învăţat. Cu mâni cam scurte şi groase îşi potrivi împrejurui pântecelui pestelca albastră. Deci era un om care, pe lângă rânduiala scrisului, avea şi plăcerea curăţeniei. De o parte şi de alta a rafturilor de scânduri, umplute cu gărăfi în rânduri strânse, alte rafturi şi saltare se înşirau, bucşite de toate bunătăţile pământului.

  A scos muntencei dintr-o putină o scrumbie bună, ţinând-o atârnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. A aşezat-o cu grijă pe o coală de hârtie, pe o măsuţă curată şi bine frecată. A adus o pânişoară călduţă încă. Dintr-un butoiaş a umplut cu bere spumată două pahare năltuţe.

  „Bun lucru berea, după trudă şi când ţi-i foame…” se gândea femeia. Gheorghiţă nu era obişnuit cu asemenea băutură. O gustă şi o împinse deoparte. I se părea că a început să se amărască.

  Domnu Iorgu Vasiliu se purta uşor în pantofi de pâslă şi răspundea cuviincios la orice întrebare. Erau singuri; nu se mai aflau alţi muşterii în prăvălie. Soarele bătea pieziş în ferestre. Era la un ceas după amiază şi vântul i se părea Vitoriei că a contenit. Când se încredinţă că faptul e adevărat, simţi nelinişte. Totuşi se întoarse la datorie.

  Ca o meşteră încercată şi iscusită, aduse vorba despre afacerea ei.

  Statornicind bine anul şi luna şi cumpănind cu luare aminte şi ce era însemnat în condică, negustorul stătu şi cugetă îndelung şi găsi şi-n amintirea lui întocmai ce i se cerea să ştie, că într-adevăr, în cutare zi, din cutare lună, au trecut oi. Atuncea ş-aici e bine şi mergem mai departe…” se gândea Gheorghiţă.

  Însă Vitoria nu putea să se mulţămească numai cu asemenea răspuns Mai avea nevoie să i se lămurească toate despre stăpânii oilor. Fireşte, întâi au trecut oile, cu ciobanii, cu gospodăria, cu cânii, cu asinii, iar după aceea s-au arătat şi stăpânii.

  — Aşa este, se învoi, după cugetare adâncă, domnu Vasiliu. După aceea au venit şi stăpânii.

  — Întâi au făcut, şi oile şi ciobanii, popas. Ciobanii au aşteptat pe stăpâni.

  — Nu, scutură din cap domnu Vasiliu. Ciobanii au apucat în treacăt câte-o pâne. S-au dus înainte.

  — Şi stăpânii au sosit pe urmă, nu-iaşa? Erau călări.

  — Întocmai, au sosit pe urmă, cum spui, călări. Amândoi au descălecat şi le-am dat o gustare – ca şi dumneavoastră. Scrumbie, pâne şi bere. La mine, acese articole sunt de prima calitae. Am deprins a le aduce de demult, de când lucrau sus, la poduri şi şosea, italienii.

  — Nu erau doi, zise cu linişte Vitoria. Erau trei.

  — Ba erau doi.

  Vitoria clipi din ochi asupra unui întuneric care-i izbucnise înăuntru. Domnu Iorgu Vasiliu îşi repetă afirmarea. Ca şi cum întunericul care se iscase în