ea avea să se deschidă, munteanca stătu aşteptând şi cugetând. Acuma vedea adevărat şi bine că vântul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece. Trebuia să se întoarcă îndărăt. Nu avea în ea nici cea mai mică îndoială că, între cei doi, Nechifor nu se afla. Pân-aici nu ajunsese, aici nu se mai găsea nimic viu din el.

  — Doi erau? întrebă ea cu luare-aminte şi linişte. Era unul mare, cu buza de sus crăpată ca la iepure, şi altul mititel şi negricios.

  — Într-adevăr, încuviinţă domnu Vasiliu. Aceştia erau: oameni pe care mi se pare că-i cunosc. Sunt de-aici de pe-o vale. Pe cel cu buza, chiar Iepure îl cheamă. Adică nu: tocmai pe celălalt mărunt îl cheamă Iepure. S-au dus după oi.

  — Şi nu ştii dacă s-au întors?

  — După ce şi-au aşezat oile la iernatic, trebuie să se fi întors. Pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza.

  — Pe care?

  — Pe cel cu buza crăpată. Îţi spun că erau doi ş-acuma văd că le ştiu şi numele. De ce-mi vorbeşti dumneata de trei?

  — Vorbesc şi eu, îngână cu ochii pe jumătae închişi femeia, dar acuma înţeleg că erau atâţia câţi spui.

  În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha, trebuia să găsească ea cheia adevărului. Nu i se părea nici greu; căci Calistrat Bogza şi tovarăşul său puteau fi găsiţi la casele lor, ori în valea din dreapta, ori în valea din stânga. Întâi şi întâi de la ei trebuia să afle dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curs pe-o apă…

  Dumnezeu îi va fi păstrat urmele. Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sfânta Ana i-a şi dat semn, poprind vântul şi întorcându-l pe crângul său.

  XII.

  Semn nu era numai unul. Începeau să se dovedească şi altele.

  Se deschise uşa din fund, cu geam mic rotund la înălţimea capului, prin acel geam trecuse de câteva ori o privire de ochi ager. Acel ochi şi cu tovarăşul lui împreună c-o faţă rotundă şi c-un trup revărsat din sâni şi din şolduri, se arătară în umbră. Domnu Iorgu Vasiliu se retrase pe cât putu, făcând loc fustei creţe şi înfoiate a soţiei sale. Munteanca îndată îşi dădu seama că trebuie să fie cu luare-aminte faţă de o fiinţă atât de albă, atât de largă, cu colţuni roşi şi cu papuci cu talpă, care clepăiau uşor.

  — Dumneata îţi aduci foarte bine aminte de toate… zise ea cătră soţul său, luând loc pe scaun; numai numele unuia dintre gospodari nu înţeleg cum l-ai prăpădit. Nu l-ai scris în condică?

  — Nu. Îl am scris numai pe Bogza. Celuilalt ştiu că-i zice Iepure.

  — Nu se poate, răspunse gospodina. Iepure e porecla tot a lui Bogza, pentru că i se văd dinţii de sus prin despicătura buzei, iar celuilalt îi spune Ilie Cuţui, precum toată lumea ştie. Nu-i cunoaştem noi? Nu stau în vale la Doi Meri?

  — Tare mi se pare că ai dreptate, nevastă, zise negustorul, râzând, cu admiraţie, cătră oaspeţi.

  — Sunt prea mulţămitoare cucoanei pentru lămurire, vorbi Vitoria, c-un fel de umilinţă care puse în mare uimire pe Gheorghiţă.

  Soţia domnului Vasiliu se aşeză mai bine pe scaun şi-şi îndesă bărbiile în piept.

  — Dumneata, femeie, îl urmăreşti pe careva dintre dânşii pentru o datorie? Se poate, căci s-au umflt şi s-au lăţit ca broaştele în tău. Eu îs oleacă de neam cu nevasta lui Bogza. De-o bucată de vreme se semeţeşte şi nu mai calcă pe-aici. „Da’ ce-i, Ileana, zic, ai uitat drumurile vechi şi obrazurile prietinilor?” „Nu, dar n-am timp şi-s tare ocupată.” Când o auzi aşa, să nu crapi? N-are vreme, şi ea toată ziulica ba la primăreasă, ba la preoteasă. Îţi datoreşte pe oile de astă-toamnă?

  Vitoria stătu mută, privind-o aţintit. Apoi vorbi încet, anume pentru soţia lui domnu Vasiliu.

  — Că-mi datoresc ceva – ori unul, ori altul, se poate; dar nu ştiu cât şi cum.

  — De ce? Bărbatul dumitale nu le-a vândut oile?

  — Asta n-am de unde cunoaşte.

  — Nu ţi-a spus?

  — Cum să-mi spuie? Cei care nu-s de faţă vorbesc? Eu, de astă-toamnă, cucoană dragă, îs ca şi văduvă.

  — Te-a lăsat?

  — Nici asta nu cunosc. Dumnezeu ştie.

  Soţia negustorului întrebă în şoaptă, ca şi cum ar fi fost ele singure:

  — Cum te cheamă pe dumneata?

  Munteanca îi dădu răspunsul şi află îndată şi numele gazdei.

  — Dragă Vitorie, urmă negustoriţa cu dulce glas şi pe acelaşi ton de doi; eu trebuie să-ţi spun dumnitale ce am aflat de la femeia celuilalt, a lui Ilie Cuţui. Ş-aceea – Gafiţa – e o fudulă şi se crede frumuseţa lumii, pentru că bărbatu-său o poartă gătită. Frumoasă i s-a fi părând lui, dar nu este. Iar Cuţui e un îmbrobodit. Ea face şi el nu ştie; ca şi cum l-ar descânta. Să se ieie cu cealaltă, a lui Bogza, de mână. Tare se mai uită galeş una la alta şi-şi vorbesc parcă le-ar fi limbile unse cu miere; dar dacă ar putea şi-ar scoate ochii.

  — De ce, dragă cucoană Mărie?

  — Nu mai pot de bine. Le-a căzut din cer avere. La primăvară le fată alte sute de oi la Prut. Bogza umblă numai beat şi cu căciula pe-o sprânceană. Când vine de la crâşmă plin ca o bute, o grămădeşte într-un colţ ş-o bate.

  — Pe cine, dragă cucoană Mărie?

  — Pe Ileana.

  — De ce?

  — Aşa. Dă dovadă că-i bărbat şi e în putere. Dar ei nu-i pasă. Are cu cine petrece.

  — Dar celălalt?

  —