Cuţui. Bea ş-acela, însă mai puţin. Şi umblă pe lângă Gafâţa în patru labe ca un căţel. De la Gafiţa am aflat ce zice Cuţui despre oi. Zice că le-au cumpărat el şi cu Bogza de la un oier de departe. I-au pus în palmă toţi banii şi el le-a lăsat lor toate oile.

  — Aşa. Dar acel muntean ce-a făcut? S-a dus acasă la el la Tarcău? Nu s-a dus. A căzut undeva bolnav? Nu s-a aflat. S-a pus să-şi cheltuiască paralele cu una cu ochi verzi de pe-aici – poate ştii dumneata, ori poate ştie altcineva. Nu s-a aflat nici de asta? Atuncea ar fi bine să-i întrebăm pe dânşii; să-mi deie ei o ştiinţă. Să mă îndrepte unde să-l găsesc. Poate să le fi spus lor un secret.

  — Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după spusa asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.

  Femeile schimbaseră singure şi cu multă însufleţire aceste vorbe. Domnu Iorgu Vasiliu îşi închisese catastiful şi le privi pe rând cu îngrijorare.

  — Staţi, fraţilor şi surorilor, cuvântă el; la ce vă gândiţi? D-apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.

  — Hm! se cruci soţia dumnisale, făcând semnul sfânt; cum îţi vine dumnitale să vorbeşti astfel? Cine-a pomenit de moarte şi de jaf? Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta. Şi nici nevasta asta nu poate crede. Dar se cuvine să se înfăţişeze, să deie samă unei femei sărmane, care umblă prin lume ca o văduvă, să-i arate cum au cumpărat oile, să-i dovedească ce parale au dat, să-i spuie pe ce drum şi înspre care parte de lume a apucat acel oier cu numele Nechifor Lipan. Nu se cuvine?

  — Ba se cuvine. Să se ducă să-i întrebe. Acesta-i dreptul femeii.

  — Atuncea ne-am înţeles. Vrasăzică avem dreptate să facem întrebare. Iar eu aş da oleacă de sfat ş-aş spune aşa: Dragă Vitorie, nu te duce singură, numai cu feciorul dumnitale, în loc străin, într-o singurătate ca la Doi Meri. Poate nu-i găseşti acasă. Dacă-i găseşti, pot să se supere că le ceri asemenea socoteală. Dumnealui soţul meu zice că ei ar fi pălit pe oier. Pot să te pălească şi pe dumneata.

  Domnu Vasiliu asculta cu gura căscată.

  — Am spus eu asta?

  — Se înţelege c-ai spus. Dar chiar dacă n-ai fi spus, eu socot că mai bine este să le trimitem vorbă c-un argăţel al nostru şi să-i poftim pentru o chestie mare la Primărie. Dar să le spui că e o chestie mare care-i în interesul lor. Acolo oi fi şi eu de faţă. Dumneata ai treabă în prăvălie. Iar eu mă duc aşa cu nevasta asta. Să-i ţin de urât. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să aibă şi ea un avocat ş-un martor. Vine tocmai de la Tarcău şi nu poate sta singură în loc străin împotriva unor cloncani ca Bogza şi Cuţui.

  — De ce cloncani, nevastă?

  — Aşa. Acu vrai să spui că nu-s cloncani? Ba-s cloncani.

  — Fie şi cloncani; dar să nu cumva să răsuflaţi vreo bănuială. Un om cu mintea întreagă nu poate crede asemenea nebunii.

  — Care nebunii? Nu poate crede pe nevasta asta că nu i-a venit acasă bărbatul?

  — I-a venit ori nu, asta-i altă chestie.

  — Aşa ţi se pare dumnitale, că-i alta? Mie mi se pare că alta nu-i. Prin urmare, dumneata pretinzi s-o legăm pe femeia asta şi s-o ducem la bolniţă căci e nebună?

  — Am spus eu şi asta? se tângui cu groază domnu Vasiliu.

  — Se înţelege c-ai spus. Aşa că să trimitem pe Ghiţişor să-i poftească la Primărie. Tare frumos are să-i întrebe nevasta asta, şi ei să răspundă de-asemeni.

  În vreme ce flăcăuaşul cel subţiratic, cu gâtul lung şi cu obraz pistrui, pe care-l chema Ghiţişor, îşi tot aduna pe el părţile sumanului şi grăbea pe o potecă de-a dreptul peste un deal, soţia domnului Iorgu Vasiliu a poftit pe Vitoria la ea în odăiţă, dincolo de ferestruica cea rotundă ca să-i spuie o mulţime de lucruri despre fiecare din femeile mai cu moţ şi mai fudule şi care se socoteau mai frumoase din cuprinsul acelor meleaguri, cât băteau ochiul, ştiinţa şi veştile ei. Oricât de multe or fi fost acele muieri, fiecare cu cusurul ei, mai cu samă a lui Calistrat Bogza era mai vinovată că o făcuse maică-sa frumoasă, şi o lovea din când în când bărbatu-său, rânjind. Bine c-o bate; numai atât că-i fără de nici un folos. Numai primăriţa s-ar putea pune cu dânsa în privinţa rumenelelor, ba chiar şi o întrece, fiind mare meşteră. Cât despre farmece şi vrăji, nu este alta mai presus decât dăscăliţa. A ţinut într-o iarnă trei săptămâni o unguroaică numai pentru învăţături de acestea. Munteanca se supunea acestor valuri şi vânturi de vorbe şi le asculta cu supunere, fiind în totul de părerea cucoanei Măria. Ascultând c-o ureche, îşi lăsa cugetul să fugă şi să sfredelească în toate părţile.

  Când s-a întors Ghiţişor, soarele era pe la toacă. Îndată l-a luat sub stăpânirea ei soţia lui domnu Iorgu Vasiliu. Să-i spuie dintr-o dată şi scurt dacă Bogza şi Cuţui erau acasă.

  — Erau acasă.

  — Şi când au auzit că-i cheamă cineva la Primărie, ce-au zis?

  — N-au zis nimica. Bogza a rânjit. Cuţui a zis: bine.

  — N-au cercetat, n-au întrebat?

  — Ba da.

  — Şi tu ce le-ai spus?

  — Eu nu le-am spus nimic, precum am avut poruncă.

  — Dar a lui Bogza ce