— Femeia lui Bogza? Nu ştiu, că nu m-am uitat pe fereastră.

  — Nici pe-a lui Cuţui n-ai văzut-o?

  — Nici.

  — Nu spun eu? Se ţin de vizite.

  — Ba a lui Cuţui era acasă; am auzit-o cântând, dar n-am văzut-o. Era acasă şi cealaltă. Am auzit-o cotrobăind prin pod. Bogza m-a întrebat cine a poposit aici, la han.

  — Şi i-ai spus?

  — Nu i-am spus.

  Se înţelegea însă că i-a spus. Stăpâna l-a ruşinat pe Ghiţişor c-o privire într-o parte şi c-o răsfrângere de buze.

  — Când au spus că vin la Primărie?

  — Au venit o dată cu mine.

  Vitoria îşi simţi inima răsărind. Cu multe vorbe şi cu mare grabă, cucoana Măria îşi puse încălţările, apoi trase pe mâneci caţaveica. Au lăsat pe Gheorghiţă ca s-asculte învăţături bune de la domnu Vasiliu ş-au fost amândouă în această vreme la Primărie. Acolo au găsit pe primar şi pe notar fumând şi stând la taifas cu gospodarii cei doi. Munteanca a fulgerat cu privirea prin geamuri. A intrat blândă şi supusă în urma ocrotitoarei sale.

  Glasurile groase şi tari au tăcut. Fumul de tutun s-a ridicat în bagdadie. Vitoria s-a uitat ş-a cunoscut pe Calistrat Bogza. L-a cunoscut şi pe cel mărunt şi negricios. Primarul şi notarul oameni bine hrăniţi şi groşi, erau îmbrăcaţi orăşeneşte.

  — Dumneata trebuie să fii nevasta lui Lipan, a luat cuvântul cel dintâi, râzând, Bogza.

  Vitoria se uita în altă parte, dar îl vedea. A dat din cap, încuviinţând.

  A aşteptat să vadă ce se mai spune.

  — Ai venit după vreo datorie? Eu, pe cât ştiu, am plătit lui Lipan toţi banii. Poate Cuţui să-i fi rămas ceva dator.

  — Nu-i datoresc nimica, răspunse Cuţui, serios.

  Calistrat Bogza rânji iar:

  — Atuncea poate ai venit să ne vezi cum trăim noi aici la Suha. Mulţămesc lui Dumnezeu, trăim bine.

  Munteanca oftă:

  — Alţi oameni, într-adevăr, trăiesc bine şi-i văd împăcaţi. Numai pe mine m-a alungat de-acasă supărarea.

  — Aşa? Din care pricină, mă rog dumnitale? Spune, să vedem dacă-ţi putem fi de vreun folos. De asta ne-ai chemat dumneata, nevastă?

  Bogza se miră, privind c-o uşoară veselie pe notar şi pe primar, care se mirau şi ei. Vitoria tăcu, plecând fruntea. Se amestecă nevasta lui domnu Iorgu Vasiliu:

  — Dumneavoastră nu ştiţi, oameni buni, că nevestei acesteia încă nu i s-a întors bărbatul acasă?

  Bogza îi întoarse o privire de mirate. Ea îşi zbătu pleoapa stângă. El zâmbi numai dintr-un colţ al gurii:

  — Ei, şi dacă nu i s-a întors acasă bărbatul ce-i putem face noi?

  — Nu-mi puteţi face nimica, vorbi cu blândeţă Vitoria, fără să ridice fruntea. Ca o femeie năcăjită ce mă aflu, am venit la nişte prietini să-i întreb şi să-mi spuie: când s-au despărţit de Nechifor Lipan, ce vorbe au grăit? Încotro l-au văzui că se duce? Poate-a spus ceva din care aş înţelege unde să-l caut.

  Bogza îşi vârâ mânile în chimir şi se uită înduioşat la nevasta lui Lipan.

  — Ce-aş putea să-ţi spun? zise el săltând din umeri. Pe drum, venind de la Dorna, ne-am înţeles asupra vânzării oilor. I-am numărat paralele. A dat o parte Cuţui care-i de faţă. Altă parte am dat eu. Ne-am despăiţit. Lipan încă arăta grabă mare.

  — Dac-aş putea să ştiu unde s-a întâmplat asta, suspină Vitoria.

  — Vrai să ştii unde s-a întâmplat asta? Pe drum.

  — În care loc anume?

  — Dumneata vrai să ştii cam multe, râse Calistrat. De unde vrai să ştiu chiar în ce loc? Pe cât ţin minte, ne-am oprit la Crucea Talienilor.

  — Şi după ce i-aţi plătit, în care parte a apucat?

  — Cum în care parte? S-a întors înapoi. S-a dus spre casa lui.

  — Nu te supăra, domnu Bogza, zise Vitoria. Am vrut să ştiu dacă nu cumva a spus vreo vorbă, că ar avea de gând să nu se întoarcă acasă.

  — Nu mă supăr, nevastă, măcar că mie asemenea întrebări multe şi mărunte nu-mi plac. Poate ai cumva vreo bănuială, spune curat. Nu umbla împrejur ca o albină care tot vra să împungă.

  — Vai de mine şi de mine, se împotrivi munteanca, făcându-şi cruce; să mă ferească Dumnezeu sfântul de un gând rău, ori de o bănuială. Vrau să ştiu numai dacă aţi înţeles de la dânsul ceva.

  — N-am înţeles nimica, îşi răsuflă Bogza rămăşiţa de supărare. I-am dat paralele şi s-a dus în treaba lui.

  — La Crucea Talienilor?

  — Da. Precum am spus.

  — Şi oile erau trecute înainte?

  — Ca totdeauna.

  — Vrasăzică un cioban, ori un baci, nu l-a mai văzut. Putea să-i lepede aceluia un cuvânt. Vitoria oftă şi rămase în aceeaşi poziţie, cu fruntea plecată, încercând a sfredeli duşumeaua cu beţişorul pe care-l luase de la crâşmă.

  Atunci intră în vorbă, cu oarecare nepăsare, soţia lui domnu Iorgu Vasiliu.

  Se uită întâi la portretele de pe păreţi apoi tăcu iar semn din geană, arătând încă o dată prin asta că ea nu poate fi părtaşă la vreo nebunie ori vreo prostie a unei femei străine.

  — De la cel care nu ştie, femeie, nu poţi cere o căruţă de vorbe.

  Bogza începu a râde cătră ţigara pe care o răsucea şi dădu din cap: Aşa-i.

  — O femeie îţi poate spune mai multe. Un bărbat tace. Dar poate or şti alţii, cu care soţul dumnitale s-a văzut după aceea. Or fi crâşmari la care a făcut popas la întoarcere. Or fi poate din cei care au fost martori la învoială şi la numărătoarea banilor.

  Vitoria înălţă domol fruntea. Bogza îşi aprinse ţigara, trase şi dădu drumul pe nas fumului.

  — Aşa că atâta-i, încheie el. Ce-am ştiut şi mi-am adus aminte, am spus. Poate