— Eu nu mai ştiu nimica.

  — Dac-a fost un cioban de faţă, îi poţi seri şi-l poţi întreba, stărui nevasta lui domnu Vasiliu cătră Vitoria. Dac-a fost vreun om străin, poţi să te duci să-l cercetezi, numai să ştim anume cine-i.

  — Să vedem; dacă mi-oi aduce aminte, i-oi spune şi asta… primi Calistrat. Dar eu, femeie, mai degrabă mă gândesc la alta. Să nu se fi săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.

  — Cum spui dumneata, domnu Calistrat?

  — Şi-a fi găsit altă femeie, rânji Bogza.

  Cei de faţă zâmbiră.

  — Asta se poate, primi munteanca, zâmbind şi ea palid; numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.

  Bogza pufăi şi zvârli ţigara. Urmă o tăcere. Femeile se îndreptară spre uşă.

  — Domnu Bogza, vorbi din vârful buzelor Vitoria; dumneata fii bun şi nu te supăra, ca unul care ai fost prietin cu Lipan. Eu voi mai trece pe la dumneavoastră. Dacă vă mai aduceţi aminte de ceva, îmi spuneţi.

  — Fie ş-aşa, răspunse Bogza. Te duci?

  — Mă duc, ce să fac? Musai să-l caut, că numai unul am. L-am căutat pe drumul mare, acuma am să-l caut pe poteci, ori prin râpi. Sfânta Ana de la Bistriţa are să mă îndrepte unde trebuie.

  Toată sara aceea Gheorghiţă a rămas ucenic la domnu Iorgu Vasiliu; iar soţia lui domnu Iorgu Vasiliu şi cu Vitoria lui Lipan au stat la sfat în odăiţă punând la cale alte cercetări. Nevasta lui domnu Vasiliu s-a arătat foarte doritoare să se ducă în persoană la faţa locului, acasă, atât la Bogza, cât şi la Cuţui, să vadă mai întâi frumuseţile lumii, ş-al doilea să cumpănească deşteptăciunea cu frumuseţea, să vadă care-s mai uşoare. Dacă nici prin femei nu se va putea scurma somnul bărbaţilor, vorba lor la beţie, mărturisire în mare taină încredinţată numai nevestei – apoi atuncea, unde-i întuneric să lămurească Dumnezeu. Mai mult decât e în stare, omul nu poate face.

  — Lipan avea o vorbă, grăi Vitoria, cu privirea ei de vis.

  — Care vorbă?

  — Nimene nu poate sări peste umbra lui. Aceasta-i şi pentru noi; poate şi pentru alţii.

  — Adevărat cuvânt, bun cuvânt.

  Vitoria închise ochii, zguduită. Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întâia oară Lipan se întorsese arătându-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei.

  În vremea nopţii ş-a somnului, această vedenie s-a mai produs o dată. S-a adeverit şi altă aşteptare a muntencii. Vântul a pornit din nou, venind acuma de cătră miazăzi. Potrivit sfaturilor şi hotărârilor, mama şi feciorul au lăsat cojoacele cele grele şi o parte din tărhat la hanul lui domnu Iorgu Vasiliu şi au trecut pe câteva zile dincolo de munte, la Sabasa. Cucoana Măria făcuse îndemn pentru anume cercetări şi lămuriri. Vitoria îşi urma un gând tainic al ei.

  Soarele îşi slobozise iarăşi puterile. Urcând şoseaua cea mare şerpuită peste Stânişoara, Vitoria şi Gheorghiţă auziră glasul puhoaielor. Acest zvon creştea mai ales când treceau peste arcurile marilor poduri de piatră, deasupra prăpăstiilor.

  Coborâră în Sabasa o dată cu apele drumului şi acolo poposiră la altă gazdă şi alţi prietini – la domnu Toma. Pe cât era de mititel domnu Vasiliu, pe-atâta era de mare şi de pletos domnu Toma. Iar nevastă-sa, Catrina, era mărunţică; dar tot aşa de vorbăreaţă ca cucoana Măria. Numaicât toate le spunea încet şi mai tainic. În clipă mărturisise Vitoriei că viaţa toată se temuse de omul ei. Măcar că ştia pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi mai frumos decât un călugăr şi se închina cu smerenie dimineaţa şi sara la icoane, domnu Toma avea dese tulburări de mânie şi atuncea împungea cu fruntea în toate părţile ca un inorog31. Cu toate acestea nu era om rău. Îndată-i trecea şi-şi aducea aminte că n-a băut în ziua aceea un pahar de vin.

  Stând la masă şi la sfat cu prietinii aceştia din Sabasa, Vitoria le povesti ce făcuse, ce văzuse şi ce aflase la Suha, în partea cealaltă a muntelui. Le ceru şi lor sfat şi făcu o rugăminte anumită.

  Sfaturile lor, destul de multe şi de încurcate, le ascultă cufundată în gândul ei, fără să le audă. Iar pentru rugămintea pe care o făcuse, s-a sculat domnu Toma şi s-a arătat gata s-o însoţească pe femeia lui Lipan în lungul satului. Şi-a pus cojocelul cel nou; şi-a trecut palmele peste plete în două părţi potrivindu-şi căciula deasupra, şi, căutând după uşă toiag, a ieşit în uliţă, cu femeia străină după el.

  Vitoria adusese cu dânsa beţişorul alb cu care încercase a sfredeli duşumeaua primăriei de la Suha. Îl purta cu dânsa subsuoară ca pe ceva folositor, deşi nu-i era de nici un folos. Trecură în lungul unui drum năboit de apa dezgheţului. Oamenii stăteau închişi în căsuţele lor sub munte şi sub vânt – şi arare se arăta unul pe prispă, în lumină, privind la trecători.

  — Apoi după ce-or curge şi aceste ape, zise domnu Toma, au să iasă toţi din bârloguri. Acu datina munteanului e să doarmă. Se ştie că cel mai dulce somn e-n luna lui mărţişor.

  Din trecere, Vitoria se oprea la unele porţi, privind pe deasupra.

  — Mai avem, mai avem, grăi domnutoma, scuturându-şi căciula.

  Cotiră pe o hudiţă, sub o râpă. În fund sta închisă o gospodărie bine întocmită. Cum ajunseră la zaplazulde scânduri, domnu Toma bătu cu toiagul în poartă. Îndată răspunseră cânii. Vitoria se grăbi să treacă înainte şi împinse portiţa. Îşi trase de la subsuoară beţişorul, ca să se apere. Domnu Toma păşi în urma ei, întinzând cu luare-aminte gâtul într-o parte, ca să vadă ce se întâmplă.

  Trei câni năvăliră cu zăpăituri supărate. Deodată, cel mai mare, din mijloc, se opri. Stătură şi ceilalţi; apoi se răzleţiră, lătrând din laturi. Cel din mijloc stătea neclintit şi aţintit. Era