Vitoria îşi trecu beţişorul în stânga şi întinse spre el mâna dreaptă.

  — Lupu!

  Strigase c-un glas pe care abia îl auzi domnu Toma.

  Totuşi strigase din toate puterile ei lăuntrice.

  Cunoscând-o, cânele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.

  XIII.

  Deşi ştia despre ce-i vorba, domnu Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de pe Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, cânele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr cânele răspunde la numele pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câne de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale: pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat cum urlă cânii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele la pământ. Munteanul a înţeles că poate să fie un câne rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-adus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se deie drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat numele Pripas, pe care el l-a înţeles, şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

  Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit cânele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte, căutând parcă ceva. Din cât spune nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Se ducea poate unde zăcea leşul, într-un loc singuratic şi pustiu. După ce au venit ninsorile şi s-a pus omăt, cânele s-a mai liniştit. Tot se mai duce până la colnic. Acolo stă pe gânduri; după aceea se întoarce acasă. Mintea cânelui nu-i ca a omului. Se vede că a uitat drumul, dacă într-adevăr se ducea până la stăpânul lui mort.

  În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenuncheată.

  Desfăcu năframa şi dădu omului mai mult decât aştepta. Gospodarul crezu că se înşeală el; pe urmă îşi închipui că se înşela nevasta. Desfăcu la vedere cele două bancnote de câte o sută de lei. Nevasta nu se înşelase, le împinse spre el, înnoindu-şi mulţămirea.

  Cânele o urmă supus, scheunând din când în când moale. Atunci se apleca dintr-un umăr şi-i mângâia creştetul cu palma, îl întreba în gând dacă are să-i fie de folos. Nu avea nici o îndoială că are să-i fie de folos, deoarece nu se îndreptase cătră el fără hotărârea altor puteri.

  Ţine cânele cu dânsa şi-l poartă de câteva ori în munte, până ce şi-a aduce aminte ş-a cunoaşte iarăşi locurile. Poate are să întârzie cu voia lui Dumnezeu, până ce se va mântui zăporul şi se vor scurge puhoaiele. Atunci, de pe costişă pe costişă şi din râpă în râpă are să caute oasele şi armele. Calul nu s-a văzut. Poate-a fost dus de duşmani la iarmaroacele de la câmp. Ori poate a fost şi el prăvălit şi zdrobit şi l-au ciugulit, ca şi pe stăpân, corbii. Acuma vede că chiar de la începutul începutului a înţeles această durere a vieţii ei; chiar de aceea, din întâia clipă, i-a stat inima ca în cleşte. Mai bine astfel, într-o privinţă: să-l ştie mort, decât părăsit de casa lui, în braţele alteia şi-n aşternut străin. Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura. Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.

  Acuma, după nişte sfaturi ale soţiei domnului Vasiliu şi după învăţătura lui domnu Toma, îi rămânea să mai facă un drum până la Borca – să întrebe pe cale, ş-acolo, încă o dată, dacă Lipan n-a fost zărit cumva întorcându-se din Stânişoara. Dumnealui, domnu Toma, nu l-a văzut. Dacă s-ar fi întors, n-ar fi lipsit a face la crâşmă popas. Cine-a făcut o dată popas într-un loc ş-a găsit că-i bun acel popas – apoi se abate ş-a doua oară. Chiar dacă nu i-i foame, poate i-i sete. Dacă nu-l aduce foamea, nici setea – vine din prietinie. Nechifor Lipan a trecu o dată. Domnu Toma l-a văzut ducându-se, călare între ceilalţi doi munteni. Înapoi, venind cu faţa, nu s-a mai arătat. S-a bucurat şi Gheorghiţă de câne şi, după hotărârea maică-sii, l-a pus în lanţ, ţinându-l alăturea de el şi de cai. În vremea cinei, s-a sculat